După Unirea din 1918 preocuparea pentru electrificarea activităţilor agricole a devenit mult mai intensă în noul context din România Mare, agricultura Transilvaniei s-a găsit într-o situaţie dificilă, deoarece produsele agricole de dincolo de Carpaţi erau mai ieftine, datorită fertilităţii mai mari a solului. Soluţia (practicată cu succes în anii următori) era revoluţionară. Agricultură intensivă şi industrializată. Dar aceasta presupunea electrificare... (...)
„Locul unde lucrează SETA, este (....) o regiune foarte prielnică pentru o extindere a electrificărilor rurale. Şi dacă s’au putut obţine oarecari succese, aceasta se datorează condiţiilor de acolo”: „populaţia este mai mare, satele sunt compacte, străzile nu sunt multe, casele sunt una lângă alta, aşa încât reţelele electrice sunt relativ scurte.”
Pentru stimularea interesului locuitorilor din mediul rural în acţiunea de electrificare SETA a avut însă, un mod propriu de acţiune. „În ce priveşte regimul de exploatare, am adoptat regimul concesiunii. Comunele respective ne concesionează nouă, pe timp de 50 de ani, distribuţia şi vânzarea energiei electrice. În schimb societatea noastră execută toate lucrările. După trecerea termenului de concesiune, instalaţiunile făcute de noi rămân în proprietatea comunelor. Am adoptat acest sistem, fiindcă (...) multe comune din jurul nostru au lucrat în regie proprie aceste reţele, dar neavând nici fondurile necesare pentru întreţinere, nici personalul priceput, nefăcând nici un demers pentru propagare, n’au putut reuşi în acţiunea lor aşa încât multe comune au fost nevoite să adopte sistemul nostru, unele încredinţându-ne nouă vechile lor instalaţiuni, pentru a face noui instalaţiuni.
Este încă o experienţă care militează şi ea pentru întrebuinţarea acestui regim de concesiune. Dacă comuna singură face exploatarea, lucrurile merg prost, fiindcă s’a dovedit că întotdeauna nu-şi plătesc datoriile decât cei din opoziţie, cei dela putere refuzând să facă aceasta. Din această cauză veniturile acestor reţele au fost foarte mici şi n’au putut fi acoperite cheltuielile.”
„La începutul lucrărilor noastre, am făcut reţeaua şi am lăsat la voia fiecărui ţăran să-şi facă instalaţia cu banii lui. Am ajuns însă să avem cel mult 30%-50% din case racordate; cheltuielile sunt foarte însemnate încât ţăranii, de foarte multe ori, nu-şi pot plăti racordarea.
Atunci am schimbat sistemul, am trecut la sistemul de a instala, odată cu executarea reţelei, în toate casele locuite, racordarea, fără ca ţăranul să plătească vreun ban. În nouile lucrări noi instalăm şi o lampă, fiindcă următoarele instalaţiuni merg mai uşor.”
Fiecare gospodar desemna încăperea în care SETA introducea gratuit energia electrică (de obicei era aleasă camera dinspre stradă, mai rar cea din curte). Valoarea lucrărilor se descărca în devizul finanţat de primărie. Apoi se stabilea care sunt încăperile în care se executa, contra cost, instalaţie electrică. Branşamentele şi coloanele erau dimensionate avându-se în vedere extinderi ulterioare. Coloanele erau protejate cu siguranţe automate Stotz, uşor de repus în funcţie după eventuale declanşări. Pentru protejarea instalaţiilor interioare abonaţilor li se ofereau siguranţe fuzibile calibrate. Se monta contor (Landis – Gyr, Elveţia) sau se stabilea plata în pauşal „pentru instalaţiuni mai mici, până la cel mult trei lămpi, fără prize şi fără aparate”. Instalaţiile interioare se executau în tub Bergman.
Reţelele de înaltă tensiune erau „executate pe stâlpi de lemn şi fără conductă la pământ”.
În „instalaţiunile de transformare în aer liber, de tipul rural”, tipizate de SETA, se montau grupuri de măsură, ceasuri de contact pentru comanda iluminatului public şi indicatoare de maxim pentru a putea fi controlat modul de utilizare a energiei electrice. „Luminatul public se execută prin legarea lămpii într-un fir separat pentru stingerea şi aprinderea lămpilor electrice. În ce priveşte lămpile de stradă, numai în părţile mai însemnate, în pieţe sau la răspântii de drumuri am pus lămpi suspendate. În celelalte părţi sunt lămpi de perete.” Periodic, consumul înregistrat în posturile de transformare era comparat cu cel facturat, în vederea identificării eventualelor furturi de curent, pentru depistarea cărora erau organizate acţiuni speciale.
Pentru angajarea lucrărilor de electrificare SETA întocmea devize pe localităţi. Primăriile, asistate de prefecturi, stabileau sursele locale şi centrale din care erau finanţate lucrările (arendări, contribuţii cetăţeneşti, credite, subvenţii, etc) precum şi cota de participare a localităţii la execuţia reţelei de înaltă tensiune care deservea zona respectivă. Drept cotă de finanţare primăriile puteau oferi „stâlpi de lemn, de preferinţă de brad, impregnaţi” dar şi stâlpi de stejar.
Pentru exploatarea instalaţiilor, SEA a împărţit teritoriul în „circumscripţiuni, compuse din câte o comună mai mare sau câte 2-3 comune mai mici laolaltă, pe care le încredinţa unui monteur care, pe lângă supravegherea şi întreţinerea reţelelor, are pe seama lui şi serviciul de propagandă, de achiziţie şi de incasso.” Aceşti electricieni primeau o retribuţie procentuală din valoarea încasărilor. Personalul era atent selecţionat, dintre candidaţii care aveau un comportament ireproşabil şi autoritate profesională în rezolvarea conflictelor, fiind cetăţeni cu credibilitate în localităţile pe care le deserveau. (...)
Pentru a populariza avantajele folosirii energiei electrice SETA a construit, în anul 1930, o „instalaţie model pentru exploatarea agricolă electrică la Şcoala de Agricultură din Mediaş”.
Roadele acestei consecvente politici de electrificare rurală nu s-au lăsat aşteptate. În 1937 clasamentul societăţilor publice care electrificaseră localităţi rurale era următorul: Uzina electrică Jimbolia electrificase 1 comună, „Târlungul” Cernatu 5, Societatea de electricitate Arad 8, Uzina electrică Râşnov 11, Uzina Electrică Sibiu 15, „Electrica” Valea Prahovei cca. 20, Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti cca. 32 iar SETA 50”.
REGELE CAROL II CUPLEAZĂ HEBLUL DEGEABA
În anul 1936 SETA începuse ample lucrări (continuate până în 1948) pentru electrificarea unui număr de 30 de localităţi rurale. Legat de aceste lucrări s-a petrecut un eveniment mai puţin obişnuit, pe care îl relatăm în cele ce urmează.
Electrificarea a 15 dintre cele 30 de localităţi a fost finalizată în toamna anului 1937. Cu acest prilej, în ziua de 13 octombrie 1937, autorităţile au organizat o ceremonie la care au participat importante oficialităţi: primul ministru Gheorghe Tătărăscu, Ion C. Inculeţ – vice-preşedintele consiliului de miniştri, generalul Maurice Gamelin – şeful Marelui Stat Major al armatei franceze. Însuşi Regele României, Carol al II-lea, însoţit de fiul său Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia, urma să acţioneze heblul care să aprindă lumina în acele aşezări.
Pentru spectaculozitate a fost ales un loc de unde se puteau vedea, panoramic, câteva dintre cele 15 sate electrificate: dealul Curături din nordul Orlatului. Drumul din sat până în vârful dealului, străbătut cu acel prilej de rege şi de alaiul care îl însoţea, a rămas cunoscut printre localnici drept Drumul Regelui. Pe culmea dealului a fost amenajat un pavilion din lemn, împodobit cu flori şi viţă de vie unde, pe o masă mare, se afla un pupitru de comandă prevăzut cu heblul electric ce urma să fie acţionat de către suveran.
După cum aflăm din presa vremii „slujba religioasă a fost oficiată de Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoţi, între cari: protopopul Cioran (...). După terminarea slujbei religioase a luat cuvântul Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Ardealului care a spus: Sire (...) instalaţiunea pe care o inaugurăm astăzi se încadrează în rând cu atâtea altele, în progresul real urmărit cu plan şi muncă sistematică pe tot cuprinsul ţării, la îndemnul şi sub patronarea înţeleaptă a Majestăţii Voastre. Cu admiraţiune şi recunoştinţă pentru tot ceea ce zi de zi dăruiţi ţării. Vă tălmăcim, Sire, simţemintele noastre de supunere, devotament şi dragoste neţărmurită.”
Înserându-se, regele a cuplat heblul, acţionând mânerul acestuia. Dar stupoare, nu s-a întâmplat nimic! Surprins, privind în jos de pe deal, monarhul a exclamat: „uite, că nu se aprinde!”.
Ce se întâmplase? Heblul era pus doar de formă, fără să fi fost legat electric la vreo reţea. Contectarea liniei de 15 kV care alimenta localităţile se făcea, de fapt, din staţia de transformare Sibiu, aflată pe vechiul drum al Ocnei Sibiului, lângă Târgul de vite al oraşului. Acolo, conform scenariului convenit anterior, inginerul Gerhard Thalgott aştepta un apel telefonic. Semnalul trebuia să-l dea inginerul Gerhard Walter Ungar care, ascuns într-un tufiş aflat nu departe de pavilionul regal, printr-un telefon de campanie, era în legătură directă cu colegul său din Sibiu. Din momentul când regele a acţionat heblul, până la transmiterea apelului telefonic şi acţionarea întrerupătorului de 15 kV, a durat ceva timp. Odată executată manevra de conectare şi aprinzându-se, în cele din urmă, becurile electrice, regele a exclamat uşurat: „uite că s-a aprins!”
Mai adăugăm doar modul cum a fost înregistrat evenimentul în memoria locuitorilor: „Ei, dar să nu credeţi că electrificarea nu are şi istorisirile ei mai puţin ştiute. Se povesteşte de pildă, că firele necesare electrificării nu au fost suficient de lungi, aşa că un om ascuns de ochii regelui a dat şi el o mână de ajutor primelor lumini electrice din zonă”. Cam aşa se scrie istoria ...
(va urma)
Reproducere selectivă din lucrarea: Marcel Stancu „Sibiul şi electrificarea României. Cronică ilustrată 1891-2013”, Editura Honterus Sibiu, 2013
Selecţia: Marius Halmaghi
