vineri, 3 mai 2013


Prin articolele ce vor fi publicate în foaia noastră religioasă dorim să marcăm „Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, iar motivul care a stat la baza acestei hotărâri a Sfântului Sinod este tocmai acest edict (decret, lege) de la a cărui promulgare (februarie 313) se împlinesc 1700 de ani. 
Edictul de la Milan este un act cu valabilitate regională nelimitată, cu alte cuvinte măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Acest edict reprezintă primul act oficial prin care s-a acordat libertate de credinţă creştinilor. Celelalte culte existente se menţin, dar nu mai sunt favorizate. Creştinilor li se dădeau înapoi şi bunurile confiscate: biserici, cimitire, imobile. Prin aceste măsuri Biserica devenea o instituţie publică legală. Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârşitul vieţii lui, cum afimă unii istorici, şi nici nu a fost dictată de vreun interes politic. Viziunea pe care a avut-o înaintea luptei de la Pons Milvius de la Roma din anul 312 e cea care a schimbat cursul vieţii imperatorului roman şi a determinat în februarie 313 proclamarea edictului de la Milan. Drumul lui Constantin spre religia creştină a fost pregătit cu mult înainte de 311. El s-a urcat pe tron în 306 în Britania, în locul tatălui său, Constanţiu Chlor. Tatăl lui Constantin, care domnea peste Apus, nu i-a persecutat pe creştini, spre deosebire de Răsărit unde domnea Diocleţian care a pornit o persecuţie aspră împotriva creştinilor. Primul contact al lui Constantin cu creştinii a fost înainte de anii 303-304, când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Diocleţian de la Nicomedia, în vreme ce tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian. Avea rangul de tribun şi participa la războaie. Miile de creştini care au suferit în Nicomedia trebuie să-l fi impresionat foarte mult. Apoi mama sa Elena era dintr-un oraş aflat la Bosfor, pe nume Drepanum, căruia mai târziu Constantin i-a dat numele de Hellenopolis. Venea dintr-un mediu preponderent creştin, iar aceasta a avut cu siguranţă o influenţă destul de mare în formarea fiului său Constantin. După ce tatăl lui Constantin a murit, armata l-a ridicat pe fiul său la rangul de succesor şi împărat al Apusului, stăpânind peste Britania, Galia, Germania şi Spania. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită a ajuns spre Roma şi fiind informat că armata rivalului său este puternică şi odihnită – ne spune istoricul Eusebiu – l-a apucat frica. Atunci s-a rugat Dumnezeului tatălui său „monos theos”.
Înaintea acestei lupte el a avut o viziune în timpul zilei: i s-a arătat semnul Sfintei Cruci pe cer în jurul căruia erau scrise cuvintele „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei învinge”. În noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos şi i-a lămurit semnificaţia Sfintei Cruci, că e un semn de biruinţă şi că pusă pe steagurile armatei şi îmbrăcămintea ostaşilor Crucea îi va aduce victoria.
Această arătare l-a marcat fundamental, iar din acest moment se observă fapte palpabile ale apropierii sincere a împăratului de credinţa creştină, dovedite cu documente arheologice şi numismatice. Lupta a avut loc iar Constantin a obţinut o victorie răsunătoare. În mod normal după victorie, ca împărat roman, trebuia să meargă la templul lui Jupiter de pe colina Capitoliului, ca să aducă jertfe. Or n-a făcut lucrul acesta. În februarie 313, la Milan, Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate religioasă deplină creştinilor. Textul edictului s-a trimis tuturor guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăbliţe de bronz sau de piatră. Edictul de la Milan reprezintă primul act oficial – după aproape 300 de ani de persecuţii – prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor. Edictul de la Milan prevedea libertatea de conştiinţă religioasă pentru toţi cetăţenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce-i priveşte pe creştini, ei puteau de acum să-şi manifeste credinţa în care cred că se pot mântui. Toate acestea vor contribui la consolidarea păcii şi bunăstării în imperiu.

Pr. Ioan Jurca
(Protopop Agnita)