Pădure fulgerată, trăsnită, arsă, mută
Cu ochii mari-n lacrimi spre ceruri aţintiţi
Când sorb încet şi rar din zeama de cucută.
Şi-n ochii lor căscaţi sunt două ceruri
Cu stele depărtate în hăul amuţit
Că frigul din priviri s-a strâns în calde seruri
Şi curge printre gene pe-un chip schimonosit.
Ce bravi au fost! Acum doar suferinzi…
Umbre ruinate, într-o durere mută
Nici să-i omori, nu poţi, şi nici să-i vinzi
Când mâna lor de muncă, slabă e şi slută.
Ca nişte dinozauri plini de frumuseţe
Crucea-n patru muchii au dus-o neîncetat
În satul lor etern cu datini vechi, măreţe
Ca răstigniţi să fie cu vârf şi îndesat.
Ţăranu-a fost creştinul, soldatul, talpa ţării…
Ce cataclism îl face grabnic să dispară
Din satul lui clădit c-o muncă milenară
Ca nişte bărci cu grâne în valurile mării?
Fie sufletul ţăranului român, binecuvântat
Şi să urce neîncetat, pe scări de curcubeu
Ca un duh desprins de trup şi neîncarnat
În lanul de grâu de pe umerii lui Dumnezeu.
Ioan Gligor Stopiţă