DUMNEZEU

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit în locul
astfel îngrădit.
Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi -
şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcîndu-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerîndu-le mămăligă şi ceapă.
Era cînd cîmpie verde, cînd apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic ,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie ,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pămîntului mană şi ploaie.
Avea atîtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerînd unul pentru altul rău.
Îi auzea strigînd : „ Pămîntul meu...”
Îi vedea punînd semn de hotar,
ciopîrţind , împărţind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată
lovind într-una,
se făcea mare şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Pînă venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea: „Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc...”

„Facă-se voia ta, sol păsăresc...”
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.

Magda Isanos