Începând cu 2004 a publicat trei volume de poezii şi este secretar de redacţie al prestigioasei reviste literare „Rapsodia”, a Cenaclului Literar „George Topârceanu” din Sibiu şi redactor şef la revista trimestrială „Intercultural”, care apare la Iaşi.
Ne face mare plăcere, ca începând cu acest număr să aducem în sufletele cititorilor Gazetei Hârtibaciului, iubitori de poezie, picuri de lumină curată adunată în inima lui Gligor Stopiţă din Ghijasa a’de Jos. Poetul ne-a dăruit un volum, ce n-a fost încă publicat, cu poezii premiate la Festivalul internaţional de poezie „Lucian Blaga”. Volumul se numeşte „Puii veşniciei au mustăţi” şi sunt convins că cititorilor, care au simţit veşnicia satului, versurile lui Gligor Stopiţă le va stoarce un strop de lacrimă în suflet.
Îi mulţumim poetului hârtibăcean pentru iubirea lui de neam şi pentru colaborarea cu revista noastră.
I.Bârsan
.JPG)
M-am născut om
M-am născut om şi-am vrut să profitDe adevărul ce stă dincolo de logică, pitit,
Meditând îndelung în idiom infailibil de neofit...
Am despletit parabole din cifruri translucide
Când credinţa scăldată în sânge se-aprinde
Şi se destramă în stoluri de vise fluide...
Cu viaţa mea prin viaţă deşartă călcând,
În furios galop de Neştiutor alergând,
Am dislocat doar zăpezi meningeale de gând...
Am căutat Lâna de Aur din Marea Cuvintelor
Paradigme pline de taine din miezul Credinţelor
Dezgropând pământul Ideii din vacarmul mormintelor...
Şi-am vrut să scriu o lege cu un colţ de stea
Şi să zic: „Acum mor, iată Legea mea,
Luaţi-o şi folosiţi-vă cu sfinţenie de ea”...
Dar am clocit doar cuvinte-n cuiburi de rândunică,
Adâncul mare din cărţi pus în inima mea de duminică
Pentru poeme muncite ca muşuroaiele de furnică...
Căci nu sunt decât o lumânare ce şi-a topit duhul
Spre cerul de plumb - fumegând văzduhul,
De pe aripi de flutur, plăpând, scuturându-mi năduhul
Spre cerul exilat într-un abis albastru,
În zbor cu aripi de şindrilă fină de-alabastru
Să mă prăbuşesc, o, mamă, pe recele tău astru...
C-am fost tânăr şi nu mi-am dat seama
Ce fluviu de lacrimi şi fluturi a fost mama,
Ce aură-n durere de absolut îi avea năframa.
Grea e, Doamne, lacrima ce-mi dibuie prin suflet,
Căci ce reverberare-n ceruri are-al ei umblet
Şi ce frământare oarbă e la mine-n cântec...
Îmi plânge inima în tril de oarbă ciocârlie
Şi arde-n mine o grea lumânare de melancolie
Că am lăsat curtea şi casa noastră pustie...
Mă scobesc în suflet vorbele părinţilor,adevărate,
Muiate-n rugăminţi şi lacrimi descântate:
„Să nu te pierzi, fiule, după lucruri deşarte”...
Acum, în curtea copilăriei mele, plină de cucute,
Splendoarea raiului meu a fermentat şi pute,
De plâng prin găuri de şarpele casei făcute...
Grădina de rai, odată cu pomii-pădure,
Un râs negru şi ticălos de-acum o să-ndure
În groaznic ecou şi-n şuierat tăiş de secure...
Cer plumburiu s-a lăsat peste sat ca un cort,
Oamenii şi-au lepădat de mult frumosul port,
În şură plugul ruginit are licărul mort...
Unde e ciurda de bivole sau vaci,
Stava de cai, turma de oi sau godaci?...
Nu întreba de păsări, ci, mai bine taci!
În casă nu mai arde nicio feştilă de lampăn,
Animalele-s moarte, plugul e ruginit şi ţeapăn.
Eu, îmi fac găuri în suflet c-un crampăn...
De unde lapte gros când nu mai e nici zăr?
De unde parfum fără straturi cu calapăr?
De unde poame când schinele-i măr?...
Cântă cocoşul în noapte, dar mai mult înjură
Ca un strigăt de cucuvaie, ca o junghitură,
Putrezind în mine o neagră prescură...
Fum de putregai sub stele e întregul sat,
Steaua lui din crugul cerului s-a dezlegat,
Mi-e somnul grădină ucisă cu vis blestemat...
Puii pietrelor la porţi se gudură de frig,
Stoluri de vise s-au ascuns în pipirig,
Inima mea e-n defibrilaţii şi strig:
„Câtă noimă au avut vorbele voastre, câtă dreptate,
Câtă tortură-i în ele, căci sunt adevărate,
O, părinţi, munţi de adevăr şi de bunătate!”...
În venele mele sclerotice din sânge şi ser
Îmi fac perfuzii cu cioburi lichide de cer,
Să simt tortura vorbelor voastre şi să zbier:
„M-am întors, mamă, acasă, iată-mă!
Albastra mea revărsare de ceruri, iartă-mă!
Cutremurat de cruntă durere, tată, ceartă-mă!
Dacă nu, taie, iute,viţelul cel mai gras,
Adu, mamă, glaja plină cu vinars
Şi scoate vinul din pivniţă, cât o mai rămas...
Chemaţi vecinii, neamuri cât mai multe
Şi puneţi masa sub frăgarul cel mare din curte
Să m-audă toţi câţi vor să m-asculte”...
Ţăranul român
Bătrânii noştri-n sate, sunt arbori desfrunziţi,Pădure fulgerată, trăsnită, arsă, mută
Cu ochii mari-n lacrimi spre ceruri aţintiţi
Când sorb încet şi rar din zeama de cucută.
Şi-n ochii lor căscaţi sunt două ceruri
Cu stele depărtate în hăul amuţit
Că frigul din priviri s-a strâns în calde seruri
Şi curge printre gene pe-un chip schimonosit.
Ce bravi au fost! Acum doar suferinzi…
Umbre ruinate, într-o durere mută
Nici să-i omori, nu poţi, şi nici să-i vinzi
Când mâna lor de muncă, slabă e şi slută.
Ca nişte dinozauri plini de frumuseţe
Crucea-n patru muchii au dus-o neîncetat
În satul lor etern cu datini vechi, măreţe
Ca răstigniţi să fie cu vârf şi îndesat.
Ţăranu-a fost creştinul, soldatul, talpa ţării…
Ce cataclism îl face grabnic să dispară
Din satul lui clădit c-o muncă milenară
Ca nişte bărci cu grâne în valurile mării?
Fie sufletul ţăranului român, binecuvântat
Şi să urce neîncetat, pe scări de curcubeu
Ca un duh desprins de trup şi neîncarnat
În lanul de grâu de pe umerii lui Dumnezeu.