Mă întreb dacă astăzi mai există un mod conştient de a face educaţie, sau pur şi simplu facem educaţie aruncându-ne copiii în şuvoiul puternic în care o lume întreagă înoată haotic spre niciunde… de fapt, spre unde îi duce curentul care-i poartă. Facem educaţie aşa cum ne dictează vremurile în care trăim, sau facem o educaţie conştientă, asumată şi, dacă este nevoie, de ce nu, împotriva „curentului”? Cu alte cuvinte, facem educaţie pentru viaţa în lume sau facem educaţie pentru Viaţă? Şi dacă facem educaţie pentru viaţa în lume, adică dacă alegem să îi lăsăm la voia curentului, spre ce se îndreaptă copiii noştri?
Cochetărie sau…?
Tot mai des, în ultima vreme, am avut ocazia să tresar observând mişcările lascive din şolduri ale unor fetiţe de grădiniţă sau de şcoală primară, privirile care încă mai poartă o urmă din candoarea specifică vârstei copilăriei iţindu-se spre mine de sub o povară grea de fard şi rimel, mânuţele fine şi uşor bucălate ale fetiţelor de doi-trei ani „împodobite” cu mândrie de mame grijulii cu ojă, inele, brăţărele… Toate, sub motivaţia nevinovatului „Ei, ce ştie ea! Vrea şi ea să fie ca fetele mari!”. Tocmai. Ce ştie ea, mamă? Te-ai oprit măcar o clipă să te întrebi? Ce ştie pruncuţa ta altceva decât îi predai tu? Cât de des te gândeşti la lecţiile pe care le predai fetiţei tale? Ştiu, eşti mereu ocupată, plecată cu treburi. Trebuie să te compensezi cumva faţă de ea, pentru tot timpul pe care îl petreci departe de ea şi pe care amândouă îl resimţiţi dureros de chinuitor – chiar dacă tu îţi încarci peste măsură programul ca să uiţi, iar ea este ocupată cu fel de fel de activităţi cât se poate de „educative”. Trebuie, însă, să avem grijă. O astfel de compensaţie va avea la un moment dat un recul foarte puternic. Pentru că această atitudine este, poate, prima din lungul şir de etape prin care fiica ta va trece în procesul de transformare în obiect sexual.
Ştiu, te gândeşti: „Ce poate fi atât de grav la o fetiţă care creşte ca o mică «viitoare doamnă» cochetă? Toate doamnele trebuie să fie elegante şi cochete. E în natura femeilor să fie aşa!”. Această mentalitate, în prezent generalizată, este o mentalitate derivată, cumva, din înclinaţia firească a femeii spre frumos, spre lucrurile care o sensibilizează, spre rafinament şi eleganţă. Dar de aici şi până la transformarea unei fetiţe într-o femeie în trup de copil… cale lungă.
E cunoscut faptul că toate produsele cosmetice sunt destul de agresive chiar şi pentru pielea nu tocmai tânără a grupului de vârstă căruia se adresează – prin urmare, sunt dezastruoase pentru copii. Desigur, producătorul de cosmetice a avut grijă să răspundă cerinţelor pieţii şi a scos o gamă de produse dedicate exclusiv fetiţelor care nu sunt neapărat adolescente, produse prezentate ca fiind sigure pentru sănătatea copiilor noştri. Dar adevărata tragedie se petrece dincolo de partea văzută a acestei situaţii. Este vorba de monstrul pe care-l naşte acest, hai să-i spunem, act de falsă libertate: femeia în trup de copil, cu suflet de copil, cu gânduri de copil. O copilă care la doi-trei ani învaţă prima ei lecţie despre femeia-obiect, despre „obligaţia” ei de-a se expune pe sine în vitrina lumii, ca un „exponat” pe lângă care trec toţi, îl aleg, îl folosesc, îl returnează şi trec mai departe. Deşi este la vârsta la care poate foarte bine să se bucure de frumuseţea florilor care împodobesc pământul cu nesfârşite culori, a păsărilor care leagă pământul de cer, a norilor care se plămădesc în înalt, ea este învăţată să preţuiască frumuseţea artificială, frumuseţea care expune un trup şi îngroapă un suflet. Cu alte cuvinte, i se predă greşit lecţia despre frumos.
La ce i-ar folosi să vadă frumuseţea lumii, să observe delicateţea uimitoare a florilor dintr-o fâneaţă, de pildă, sau „picturile” absolut surprinzătoare cu care sunt împodobite până şi cele mai mici gângănii sau păsări? Ar înţelege atunci că fiecare poartă cu sine frumuseţea care i se potriveşte cel mai bine. Astfel, când va fi la vârsta atât de dificilă a adolescenţei, nu ar mai fi complexată că nu arată potrivit standardelor impuse de lumea în care trăieşte. Multe greşeli fac fetele noastre din pricina acestor complexe, de la cele mai puţin agresive (pentru că „inofensive” nu le putem nicidecum spune), ca, de pildă, un cercel în plus sau o cură drastică de slăbire, până la cele puţin spus agresive, precum prima relaţie sexuală cu singurul băiat care o bagă în seamă sau chiar suicid.
Şi unde a pornit totul? Acolo unde, machiind-o, cârlionţându-i părul sau dându-o cu ojă, am învăţat-o că are nevoie de altceva – de mai mult decât ceea ce a primit la naştere pentru a fi frumoasă. Zadarnic îi vom spune ulterior că este frumoasă aşa cum este, că este destul să zâmbească pentru a împodobi viaţa băiatului pe care îl iubeşte. Nu va mai crede. Şi nici băiatul nu se va mai mulţumi cu atât. Şi el a învăţat că îi trebuie mult mai mult decât frumuseţea naturală pentru a-i plăcea o fată, nu pentru a o iubi. Iubirea… este deja o lecţie pe care rareori o mai vedem predată la modul autentic.
Goliciunea devenită obiect vestimentar
Un alt pas spre anihilarea şi obiectificarea propriului copil este alegerea greşită a obiectelor vestimentare. Am avut ocazia, cu toţii, să vedem haine care mai mult descoperă decât acoperă. E jenant pentru unii dintre noi să vadă astfel de haine purtate într-un loc public, chiar şi de persoane majore, darămite atunci când sunt purtate de copile.
Deunăzi, trecând printr-o intersecţie cu maşina, nu am putut să nu observ privirea cu care un bărbat în vârstă (intenţionat nu folosesc cuvântul „domn”, pentru că refuz să acord oricui ceea ce mi se pare a fi aproape un titlu nobiliar) urmărea o domnişoară care sigur nu era majoră. Ea păşea languros în pantalonii mult prea scurţi, deşi cu talie înaltă, ultima fiţă a verii, cu un top mult prea sumar. Iar el o devora din priviri. Cutremurător! Un bunic al cuiva devora din priviri o nepoată a cuiva. El învăţase, probabil de la „marele maestru” mass-media, că îi este permis. Orice. Indiferent de vârstă, de statut social, de relaţiile dintre oameni. Ea învăţase că este exponatul, că e minunat să fii exponat, de vreme ce toate fetele, toate vedetele sunt şi chiar şi mama, modelul suprem, este – deşi ştie, fie şi doar din instinct, cum spun specialiştii (ca o umilă reminiscenţă a revelaţiei supranaturale, zic eu) că „un părinte care nu este atent cu ţinuta sa în faţa copilului îşi demolează singur piedestalul”[1], căci, în ciuda atitudinii de revoltă-manifest exprimată la vârsta adolescenţei, „copilul îşi investeşte părintele cu o anumită sacralitate”[2] pe care bine ar fi să nu o distrugem, lăsându-l să păstreze nealterată icoana propriilor părinţi în amintirea sa. Va fi un reper important pentru el peste ani, atunci când i se va părea, pe bună dreptate, că trăieşte într-o lume fără repere.
Sunt, însă, situaţii în care mama, deşi nu are un stil vestimentar avangardist, îşi încurajează fiica în această direcţie, cumpărându-i haine provocatoare aproape odată cu prima ojă, adică extrem de devreme. Am rămas uimită să văd fetiţe purtând slip „tanga” la plajă. Întotdeauna am considerat absolut grotescă asocierea sexualităţii cu vârsta copilăriei. Îmi amintesc şi astăzi cât de oripilată am fost citind „Lolita” pentru că îmi trebuia la şcoală – asta apropos de cât de inspiraţi sunt unii profesori în alegerea listei de lecturi obligatorii. M-am liniştit atunci cu gândul că este doar literatură, deşi nu văd ce folos aduce unui suflet o astfel de literatură, căci pe mine, chiar dacă eram uşor trecută de vârsta majoratului, m-a afectat sufleteşte pe termen îndelungat.
Astăzi trăiesc momentul pe care nu voiam nici să visez că îl voi trăi. Momentul în care fetiţele de doi ani poartă „tanga” în locuri publice în prezenţa unor părinţi pe cât de inconştienţi, pe atât de mândri de „libertatea” de care dau dovadă.
Momentul în care fetiţe de unsprezece ani au o linie proprie de lenjerie intimă la firme de prestigiu precum Victoria’s Secret sau Kohl’s, care includ sutiene cu push-up extrem de seducătoare, deşi sunt la secţiunea „first bra” („primul sutien”).
„De ce este nevoie să îţi araţi sânii la o vârstă la care o fetiţă abia începe să se dezvolte? Răspunsul este acela că a fi copil nu mai este o scuză plauzibilă de a nu fi sexualizat”.[3]
În fine, momentul în care mamele merg la cumpărături împreună cu fetiţele lor şi acceptă acest „mic compromis” al hainelor – de fapt, un nou alt mic compromis, care, alături de toate celelalte, nu face decât să adâncească ireversibila lor transformare în obiecte. Şi mă întreb: oare îmbrăcându-mi fetiţa ca pe o femeie seducătoare, în condiţiile în care ea este doar un copil, nu îi predau o lecţie periculoasă despre pedofilie? Nu cumva îi spun că este normal să fie privită cu poftă de un bărbat muuult prea în vârstă, care ar putea să-i fie cel puţin tată, dacă nu bunic? Eu, una, nu vreau să-mi asum aceste riscuri, cu toate reproşurile pe care le-aş putea primi din partea unor părinţi mai „deschişi la minte” (care minte?!): anume că nu îmi pregătesc copiii pentru lumea reală, ci pentru una utopică.
Îngeri cu aripile tăiate
Mă întristează tot mai mult să mă văd mişcându-mă într-o lume în care îngerilor nu le mai sunt lăsate aripile să crească. O lume a fetiţelor cu pleoape grele de fard şi lenjerie intimă care acum douăzeci de ani făcea să roşească şi o femeie matură. O lume a fetiţelor care ţin la piept păpuşi cu trăsături de prostituată[4], care nu le învaţă să fie mame, aşa cum ne învăţau pe noi bebeluşii de plastic sau de cârpă, ci să se poarte ca nişte femei adulte, deşi nu au trecut de paisprezece ani, să se îmbrace de parcă trupurile lor ar fi atrăgătoare pentru bărbaţii maturi (şi ferească Dumnezeu să ajungem să trăim într-o lume în care asta înseamnă normalitate), să fie atât de preocupate de aspectul lor fizic, dacă asta înseamnă expunerea prematură a propriei sexualităţi.
Şi da, voi continua să îmi cresc fetiţele pentru „lumea utopică”. Şi nu doar fetiţele mele, ci şi pe cele ale prietenilor. Şi pe elevele mele. Vreau să le cresc pe toate pentru lumea de Sus, pentru Viaţă, nu pentru viaţa în această lume. Vreau să le cresc pentru lumea de Sus. Şi dacă le cresc pentru lumea de Sus, trebuie să le las aripile să crească, ca să poată zbura. Şi dacă toţi ne vom creşte pruncii ca pentru lumea de Sus, dacă toţi îngerii pe care Dumnezeu i-a lăsat să trăiască între noi îşi vor păstra aripile neciuntite, atunci poate vom reuşi să aducem lumea de Sus pe pământ, să trăim şi să educăm pentru Viaţă, „precum în cer, aşa şi pe pământ”.
Cu dragoste şi grijă pentru îngerii noştri,
Presvitera Alina Mirică