Decât să fii sărac mai bine să n–ai nimic

Un cercetător venit pe Valea Hârtibaciului pentru a găsi şi propune soluţii de organizare şi dezvoltare, constata că această zonă, aflată în centrul ţării, sea­mănă cu mijlocul unui ura­gan unde e linişte, în timp ce în jur e foarte multă forfotă.
Dacă atunci când ilustrul profesor făcea această con­statare era multă linişte, acum e o oarecare agitaţie făcută de maşinile de mare tonaj ce transportă materiale de construcţii pentru drumu­rile care se asfaltează în satele comunei Mihăileni, pe traseele Cornăţel-Săcădate şi Agnita- Săsăuş sau pentru artera principală din Agnita.
După ce acestea se vor fi terminat, va fi iarăşi linişte pe Valea Hârtibaciului. Doar turiştii vor străbate cu mai multă uşurinţă acest spaţiu geografic. Îl vor străbate per pedes, pe biciclete, motoci­clete ori maşini mai mari sau mai mici, privind din fugă dealurile îmbrăcate cu pă­duri, semeţele biserici să­seşti, tablouri  având ca fun­dal lanţul Munţilor Făgăra­ş. Vor trece pe drumurile mai bine făcute şi, orientân­du-se după hărţile turistice pe care le-au găsit, se vor în­drepta spre locurile indicate de acestea, Sighişoara, Fă­găraş, Sibiu, Mărginimea Si­biului şi alte puncte turistice atrăgătoare.
Puţini turişti care vor călă­tori pe  Valea Hârtibaciului vor găsi informaţiile necesare pentru a avea motiv să se oprească. Cei atraşi de ima­ginea impunătoare a vechilor cetăţi săseşti şi vor dori să le viziteze, vor afla că, şi acum ca şi pe vremea năvălirilor tătare, e greu să treci dincolo de ziduri şi de porţile bine zăvorâte a căror cheie nu ştie nimeni unde se află. Cu atât mai greu este să afle poves­tea cetăţii ori a satului. Cât despre cineva care să-l scoa­tă din sat şi să-i prezinte mi­nu­natele imagini ale peisa­jului, nici vorbă. Va mai trece multă vreme până când turiştii vor descoperi frumoa­sele locuri din zona pădurii Hârla, ori ale pădurii Fetea, străbătută  de la Ruja la Nou Săsesc de DJ 143A. Mulţi se vor duce să-şi plimbe paşii prin locurile călcate de prinţul Charles, fără să ştie că pe Valea Hârtibaciului îşi pot limpezi ochi cu imagini mult mai frumoase.

Prietenii Mocăniţei

Una din informaţiile pe care le au turiştii despre „Valea Hârtibaciului” este cea  des­pre existenţa Mocăniţei. Pos­tările pe internet ca şi puţinele dar consistentele pliante fă­cute de „Prietenii Mocăni­ţei” îi atrag, vin şi se miră. Se miră că mai există o linie ferată îngustă atât de lungă, se miră că ea nu este folosită la potenţialul ei, se miră de patima cu care nişte voluntari muncesc mult şi cheltuiesc puţin pentru ca ea să nu dispară, se miră de eforturile societăţii civile de a proteja acest monument aflat în pa­tri­moniul statului român dar neprotejat de instituţiile lui.
Se miră străinii şi întreabă de ce nu funcţionează Mocă­niţa care ar putea fi coroana unui peisaj deosebit de frumos ce ar atrage numeroşi turişti. Şi pe oricine întreabă, aud un singur răspuns, „Nu sunt bani”.
Actualul proprietar al aces­tui monument este Socie­tatea de Administrare a Acti­velor Feroviare „SAAF” care are probleme mult mai mari şi mai complexe decât linia ferată îngustă Sibiu- Agnita care nu-i aduce nici un beneficiu.
Singurii potenţiali benefi­ciari ai Mocăniţei sunt locui­torii Văii Hârtibaciului şi Si­biul, prin atragerea unui nu­măr foarte mare de turişti. Dar pentru asta ea trebuie să funcţioneze şi „nu sunt bani”. Deocamdată singura sursă financiară posibilă sunt fondurile europene, iar pentru accesarea acestor fonduri este nevoie de un proprietar care să fie o entitate publică ce poate prelua monumentul de la SAAF, poate depune el un proiect ori îl poate concesiona cuiva în stare să gestioneze acest obiectiv.
Consiliul Judeţean Sibiu, conştient de această valoare, a prevăzut în Strategia de dezvoltare a judeţului pune­rea în funcţiune a Mocăniţei, dar... „nu sunt bani”.

Şi atunci ce-i de făcut?

Valea Hârtibaciului are un potenţial turistic ce ar putea favoriza dezvoltarea durabilă a zonei,  ar putea crea locuri de muncă, dar trebuie găsiţi bani, şi aceştia sunt accesibili numai prin proiecte de atra­gere a fondurilor euro­pene. Dar pentru aceasta e nevoie de o implicare a factorilor de decizie, o implicare ce trebuie să depăşească stadiul asistenţei pasive a bătutului pe umăr.

CJ Sibiu zice că nu sunt bani pentru Mocăniţă şi că nu (mai) este un obiectiv priori­tar (deşi în 2012 a fost). Vo­luntarii mai salvează ce pot. Pentru realiza­-rea unor pro­iecte serioase nu trebuie mulţi bani, doar mai mult interes din partea celor ce pot rezolva pro-blema. Şi aceştia nu sunt voluntarii..