(pentru că a fost şi mai este încă secetă)
Încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial găsea România şi pe locuitorii ei mai săraci şi mai necăjiţi ca oricând. Reforma agrară ce a urmat încerca să-i răsplătească atât pe ţăranii nevoiaşi, care au luptat pe front, cât şi pe familiile de plugari ai căror soţi, taţi şi fii n-au supravieţuit războiului. Numai că foarte curând peste ţară s-a abătut o cruntă secetă, provocând o mare lipsă de alimente. Cea mai afectată regiune istorică a României avea să fie Moldova, de unde porneau spre Ardeal aşa zisele „trenuri ale foametei”.
Într-un lăudabil gest de solidaritate umană, mii de familii de ardeleni s-au oferit să crească şi să şcolarizeze copiii unor familii sărace de moldoveni. În numeroase cazuri aceştia au venit împreună cu fraţii mai mari, cu părinţi sau cu bunici, cu unchi şi mătuşe. De regulă s-au pripăşit prin satele din preajma orăşelelor, care dispuneau atât de mici fabrici şi ateliere meşteşugăreşti, cât şi de agricultură. Noii veniţi lucrau cot la cot cu gazdele lor ocazionale. Adeseori, copiii moldoveni erau, fie înfiaţi cu forme legale, fie integraţi în familiile de adopţie, ca şi când ar fi fost ai acestora.
Sărăcită, jefuită şi ne îndreptăţită de „învingători”, cu toate că prin sacrificiile ei România scurtase cu o jumătate de an războiul, ţara va ieşi cu greu din foamete şi sărăcie. Ba mai mult, a venit şi deportarea în Uniunea Sovietică, pentru reconstrucţie, a unei mari părţi a populaţiei de etnie germană : saşi transilvăneni şi şvabi bănăţeni. O parte dintre şvabi fiind colonizaţi forţat în plină câmpie a Bărăganului Ialomiţean, iar unii cheaburi şi patroni-capitalişti de fabrici şi ateliere trimişi, cu domiciliu forţat, departe de casele lor. Curând, va urma reforma monetară, naţionalizarea industriei şi începuturile cooperativizării agriculturii, după modelul sovietic. Între-timp, aşa-zisele „trenuri ale foametei” n-au mai făcut cale întoarsă. Mulţi moldoveni au rămas definitiv în Ardeal, găsindu-şi un rost în viaţă. Au fost numeroase situaţii fericite când tinere şi tineri moldoveni şi-u întemeiat o familie cu fiul sau cu fiica gazdei. Este şi cazul unor rude apropiate de ale mele din oraşul Agnita, precum şi din câteva sate apropiate: Coveş, Ruja, Beneşti, Bârghiş, Apoş, Pelişor, Veseud, Vărd şi Dealul Frumos. Gazdele acestor copii le-au devenit socrii şi soacre, familiile întemeiate moştenindu-le casele şi pământurile. Iar exemple de acest fel au fost numeroase în întregul Ardeal. De la Braşov, Sibiu, Făgăraş, Alba Iulia şi până spre fruntariile de vest ale ţării.
Mă întreb dacă noi, cei de astăzi, am putea fi capabili de astfel de sacrificii ?! Dacă am fi atât de buni creştini, de miloşi şi omenoşi ca bătrânii ardeleni din vremurile acelei cumplite secete şi foamete ! Mă tem că nu mai suntem capabili de o astfel de omenoasă, creştinească şi firească solidaritate umană!
Sibiu, iunie-iulie 2013
Str. Paltinului 38
ioan.vulcan@yahoo.ro
Telefoane:0269.213238 + 0744.346705
Ioan Vulcan-Agniţeanul
(O variantă în Ziarul „Cuvântul Liber”, Tg.Mureş, nr.5721,
27 ian.2012, pag.10)