Anul acesta se împlinesc 35 de ani (1978- 2013) de când Eginald Norbert Schlattner s-a stabilit în Roşia. Pastorul luteran şi reputatul scriitor s-a nãscut în Arad la 13 septembrie 1933, copilãria şi tinereţea petrecând-o la Fãgãraş, pentru ca studiile sã le facã în sudul Transilvaniei: Fãgãraş, Sibiu şi Braşov. Dupã o viaţã întreagã în care a cunoscut şi s-a implicat în societatea româneascã, în toate mediile etnice (români, saşi, ţigani, maghiari, evrei, armeni, etc.) Eginald N. Schlatnner şi-a recunoscut destinul, bogata activitate misionarã în penitenciarele din întreaga ţarã, fiind completatã cu activitatea literarã, ce i-a adus consacrarea internaţionalã.
Aici a primit în ianuarie 2002 , onoranta distincţie de „Ambasador cultural al României“. Aici, Eginald Schlattner a început sã scrie în 1990, descoperindu-şi vocaţia literarã publicând trei cãrţi în limba germanã, care au caracter autobiografic. Trilogia debuteazã cu romanul “Der geköpfte Hahn” (Cocoşul decapitat - publicat în Austria, în 1998), al doilea roman al sãu, “Rote Handschuhe” (“Mãnuşile roşii”- 2000), urmând “Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceaţã), întreaga operã tratând viaţa populaţiei germane din Transilvania, şi în parte din Banat, între anii
1943-1960. Prima sa carte a avut un succes imens, fiind reeditatã de mai multe ori şi tradusã în opt limbi, iar ulterior adaptatã pentru cinematografie, filmul Cocoşul decapitat apãrând, pe marile ecrane, în 2007. Justificându-şi succesul, Eginald Schlattner afirma cã totul se datoreazã faptului cã el continuã sã trãiascã în România: „aceste cãrţi nu le-aş fi putut scrie în Germania. ªtiţi de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trãieşte numai din amintiri, nu mai are o relaţie cu prezentul ţãrii pe care a pãrãsit-o. Aici sunt încã pomii de atunci, soarele ca şi acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, ..., mirosul pãmântului... N-aş fi putut sã scriu acest roman într-un bloc din München... Nu, n-aş fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch...” Întâmpinând, pe ministrul federal de Interne al Germaniei, Otto Schily, în biserica luteranã din Roşia (Rothberg), pastorul Schlattner a rostit memorabile cuvinte, ce exprimã un ataşament deosebit faţã de România, singura lui patrie: „Când în pãdurile şi mlaştinile unde astãzi se aflã Berlinul creştea pir şi orãcãiau broaştele, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugãciuni latineşti. Asta înseamnã vechimea sãseascã! Iar dacã astãzi vã pot saluta în limba noastrã comunã, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodatã nu ne-a interzis limba maternã, nici chiar în acele nouã luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în rãzboi cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germanã, unde se predau douã ore de limba românã ca limbã strãinã, începând cu clasa a III-a.” Preotul Schlattner din Roşia a devenit celebru, iubind satul şi parohia Roşia, chiar dacã vechea comunitate sãseascã s-a disipat. Satul a cunoscut afirmarea internaţionalã şi datoritã activitãţii acestui înţelept ce continuã sã locuiascã în vechea casã parohialã, înconjuratã de grãdini şi de parcul bisericii. Întrebat dacã ar dori sã emigreze şi el în Germania, a rãspuns rãspicat cã, orice i-ar rezerva viaţa, “von hier rücke ich mich nicht” (“de aici nu mã clintesc”). „Acest lucru îl datorez patriei mele România, care mi-a permis sau – nu numai atât – m-a favorizat sã rãmân german. Aici mã ştie bunul Dumnezeu dupã nume şi aici mã ştiu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mã clintesc. Aşa sã m-ajute Dumnezeu.” În 2004, Preşedintele Austriei i-a decernat „Crucea de Onoare litteris et artibus”.
Un sincer “La mulţi ani” şi putere de muncã!