Opiniile religioase şi modul prezentării lor au cunoscut o amplă dezvoltare după anul 313, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acordat creştinismului libertate deplină. De aceea era inevitabilă apariţia şi a unor păreri greşite cu referire la persoana Mântuitorului Hristos, păreri care însă au provocat la vremea aceea discuţii aprinse între creştini. Cum adevărul cu privire la învăţătura Bisericii nu putea fi stabilit decât de Biserica însăşi, condusă de către Duhul Sfânt, rostul Sinoadelor Ecumenice a fost tocmai stabilirea acestui adevăr.
Conform “Dicţionarului de teologie ortodoxă” al pr. prof. dr. Ion Bria „sinod ecumenic [gr. oikoumeniki sinodos, lat. Concilium] este o adunare de episcopi, care reprezintă întreaga Biserica.” În plus, sinodul ecumenic este definit şi ca „Forma colegială în care se exprimă episcopatul universal în materie de doctrină şi de disciplină. Cu toate că episcopul are o destinaţie locală determinată, el are o răspundere colegială în problemele de interes general ale Bisericii”. Prin urmare, numai caracterul de reprezentare al întregii Biserici dă ecumenicitate unui Sinod.
Primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 a dezbătut, pe de o parte, stabilirea unei datei fixe pentru sărbătorirea Paştelui, iar pe de alta, stabilirea adevărului cu privire la dumnezeirea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl. Iniţiativa convocării acestui Sinod i-a aparţinut Împăratului Constantin cel Mare, care dorea să pună capăt polemicilor dintre Răsărit şi Apus cu privire la data Paştelui, dar şi tensiunilor ce existau între creştini, tensiuni provocate de învăţătura greşită a preotului Arie din Alexandria. Acesta era un preot învăţat din Alexandria care, începând cu anul 318, susţinea prin biserici faptul că Iisus Hristos n-a fost Dumnezeu, ci numai o creatură a Tatălui, negând astfel dumnezeirea lui Hristos. Totodată Arie susţinea şi subordinaţionismul, o teorie conform căreia Fiul este mai mic decât Tatăl. Întrucât aceste rătăciri atrăgeau tot mai mulţi credincioşi, episcopul Alexandru al Alexandriei a încercat să îndrepte situaţia printr-un sinod local ţinut la Alexandria în anul 320. Însă acest sinod nu l-a oprit pe Arie în a-şi susţine pe mai departe învăţăturile greşite până în Egipt, Palestina, Siria, Libia, Pentapole şi provinciile Asiei Mici, aşa încât la anul 325 tulburarea Bisericii provocată de arianism era foarte mare. Eusebiu de Cezareea descrie situaţia de atunci astfel, în opera sa Viaţa fericitului Constantin: „În fiecare cetate, episcopii se ridicau contra episcopilor, mulţimile contra mulţimilor, luptând unii împotriva altora”.
La Sinod au participat conducătorii întregii Biserici şi, conform istoriei bisericeşti, numărul acestora a fost de 318 „părinţi”, care sunt pomeniţi în Biserică în Duminica a 7-a după Paşti. De remarcat aici şi prezenţa unui episcop din Dobrogea, Scythia Minor de atunci, întrucât tot Eusebiu de Cezareea spune în lucrarea citată că „nici scitul nu lipsea din ceată”. Numele acestui episcop tomitan însă nu este cunoscut. Lucrările Sinodului s-au desfăşurat în perioada 20 mai – 25 august 325, şi s-au concretizat în câteva hotărâri importante pentru viaţa ulterioară a Bisericii.
Mai întâi, s-a hotărât ca, pentru întreaga creştinătate, data serbării Paştelui să fie prima Duminică după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară . Dacă această Duminică va coincide cu data Paştelui iudeilor (14 aprilie), Paştele creştinilor se amână în Duminica următoare sau se prăznuieşte cu o Duminică mai înainte. Ulterior, diferenţele calendaristice în privinţa echinocţiului vor duce la prăznuirea Paştelui la date diferite în Răsărit şi Apus.
Sinodul a rezolvat şi problema ereziei lui Arie prin alcătuirea unui Simbol de credinţă compus din 7 paragrafe, în care se afirma lămurit şi precis Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl. Aceste 7 paragrafe constituie, de fapt, prima parte a Crezului pe care astăzi îl cunoaştem, iar în acest fel Crezul de la Niceea devine punctul de referinţă al întregii învăţături ortodoxe.
Cu privire la Arie şi ucenicii lui, aceştia erau declaraţi eretici şi anatemizaţi. Ei au fost exilaţi în Iliric, după unele curente istorice undeva la cotul Dunării la sud de Belgradul de astăzi.
Alte hotărâri ale acestui Sinod au fost formulate în cele 20 de canoane care cuprind norme cu privire la organizarea şi disciplina bisericească, dintre care cele mai importante sunt cele cu privire la organizarea Bisericii după provinciile administrative ale Imperiului; prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotonia episcopală precum şi moralitatea membrilor clerului.
În ansamblu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea ocupă un loc extrem de important în istoria Bisericii, întrucât a fost stabilită învăţătura fundamentală cu privire la firea şi persoana lui Iisus Hristos, despre care mărturisim că este deofiinţă cu Tatăl, egal Acestuia, născut din Tatăl mai înainte de veci şi nu creaţie a Lui. Totodată, prin păstrarea şi astăzi în forma autentică a primelor 7 articole din Crez, Biserica îşi mărturiseşte universalitatea ei, atât în timp cât şi în spaţiu.
Pr. Naicu Mihai (Agnita I)