Diferenţa dintre un părinte şi Părinte nu este numai scrisul cu litera mare, ci sunt slujiri cu totul diferite. Fiecare este cu misiunea lui, nu mai puţin importantă una de cealaltă. Daca Părintele trebuie să-i povaţuiască în viaţa duhovnicească şi să le ierte păcatele tinereţii, în restul timpului părintele îi creşte învătându-i să fie buni, cu(-)minţi şi binecredincioşi.
Se spune în popor că “familia este celula societăţii”, dar a cărei societăţi?... Nu cumva a Bisericii care este Trupul lui Hristos pe acest pământ? Nu zice Sf. Ap. Pavel că: “iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”(1 Cor. 12, 27)?... şi aici aş adăuga un alt verset: “sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai vostri?” (1 Cor. 6, 19), care ne descoperă cum Harul Duhului Sfânt sălăsluieşte şi în familiile fiecăruia ca o continuitate a lucrării ce se desăvârşeşte în Biserică.
Dar viaţa nu este atat de uşoară pe cât citim în poveştile cu care am crescut, avem de întâmpinat ispite, greutaţi şi boli. Astfel, ajungem la clipa în care ne este cernută credinţa şi dragostea faţă de Domnul. Aici încep asemănările dintre cei doi părinţi...
Pentru orice părinte, totul se învârte în jurul copilului sau copiilor. Fericirea lui depinde de fericirea copiilor, tristeţea lui de tristeţea copiilor. Insă grija părintelui este mai mare decât simplitatea cu care priveşte viaţa copilul. Toţi ne-am înţeles părinţii numai atunci când am ajuns şi noi părinţi!...
Această grijă a parinţilor ar trebui să fie transformată în rugăciune. Această dorinţă a părinţilor de a fi bine copilul, ce fără îndoială izvorăşte din dragostea pe care le-o poartă, este încercarea de a fi prezenţi mereu în viaţa lor. Clipa în care un copil întoarce spatele părintelui şi se depărtează de el devine o rană sufleteascaăce parcă sângerează viaţa...
Exact în acelaşi mod, dar cu o intensitate mult mai mare, s-ar putea descrie prin asemănarea trăirilor şi cuvinte omeneşti ce simte Dumnezeu pentru om. Noi de cele mai multe ori nu numai ca ne pierdem cu firea în faţa unei astfel de suferinţe, dar şi ne impacientăm încercând să facem ceva. Târziu realizăm că nu putem face nimic, că ar fi mai bine să ne lăsăm în mâna Domnului şi să ne rugăm.
Este o reacţie firească încercarea de a te salva singur. Dar este ca şi când eşti în apă şi simţi că te îneci... dacă dai prea mult din mâini, tot ce vei realiza este să oboseşti mai repede decât ar fi normal; pe când dacă te linişteşti şi doar te rogi, vei vedea că apa te va ţine la suprafaţă fără să te scufunzi. După aceea începi cu credinţă să dai uşor-uşor din mâini spre oricare direcţie crezi ca este ţărmul...
Dar de cele mai multe ori nu te poţi salva singur... Sunt clipe în care numai Hristos te poate ajuta. Refuzul de a te încrede în El nu face altceva decat să-L întristeze şi mai mult. Cu cât te apropi mai repede de El, cu atât mai câştigat vei fi.
Hristos nu face diferenţe între chipuri, între meserii, între vârste, între poziţii sociale. Mai mult decât atât, rămâne tot la fel de fidel credinciosului, cât si necredinciosului. Pentru că «nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu». Nu vrea suferinţa omului, dar din clipa în care ea există, El o poate vindeca.
Precum a înviat pe fata lui Iair, tot aşa poate învia şi copiii noştri. Nu este nevoie sa moara cineva trupeşte pentru se a vedea că nu trăieşte cu adevărat, ci dacă vom vedea păcatul în care trăiesc copiii de multe ori, vom vedea ca au murit în Domnul! Au nevoie mai multă decât noi sa fie înviaţi, să fie readuşi la Viaţă...
Există Părinţi care spun că nu trebuie sa te rogi pentru cei păcătoşi! Doamne, mi se frânge sufletul când aud cuvântul acesta... Şi-mi amintesc cuvântul Pr. Galeriu: “sărmanii!”. Ce părinte nu-şi ingrijeşte copilul? Ce părinte nu-şi iartă copilul? Ce părinte nu-şi aşteaptă copilul atunci când întârzie? Ce părinte nu-şi îmbrăţişează copilul atunci când îşi cere iertare? Ce părinte nu se roagă la Maica Domnului să-i ocrotească copilul? Ce părinte nu-şi dă viaţa pentru copilul său dac-ar putea?... N-aş vrea să cred că aceşti Părinţi nu-i simt pe creştini ca şi copiii lor!
Aici este a doua asemănare între părinte şi Părinte. Anume faptul că amândoi sunt datori să înveţe copilul cum să ajungă la Hristos, cum să-şi câstige mântuirea! Iar diferenţa de litera mare între părinţi este pentru faptul că Preotul ca Părinte dă iertarea lui Dumnezeu prin Harul cu care a fost înzestrat.
Deci, prin rugăciune amândoi îl pot învăţa pe copil cum să se mântuiască. Fiecare cu Harul său îl poate sprijini, dar cel care-L va mântui va fi Hristos. Nimeni din cei ce şi-au încredinţat copiii lui Dumnezeu nu i-a pierdut! Numai cei care L-au neglijat au suferit, sau poate încă suferă.
Nu exista rugăciune mai puternică pe acest pământ ca rugăciunea mamei! A părinţilor... Si cu toate că suntem părinţi şi Părinţi, să nu uităm că «toţi suntem copii ai Lui Dumnezeu, doar cu vârste diferite» după cum spunea vrednicul de pomenire Preafericitul Teoctist.
Arhim. Siluan Visan
