Clipocit de ape şi o tomnatică pădure întoarsă pe dos de râmatul pofticios şi nesătul al mistreţilor. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de stejari stufoşi şi de fagi drepţi ca lumânarea ce îşi scutură roadele timpurii: ghinda uleioasă şi jirul dulceag. E ziua, în amiaza mare, când soarele dogoritor a trecut de poziţia de drepţi din înaltul senin al cerului. Şi când încinse, însetate şi chinuite de muştele nărăvaşe, vitele prind a goni la trap spre locurile adăpătorilor umbroase, lăsând în urma lor nori roşiateci de praf, precum culoarea păşunilor pârjoilite de seceta prelungită a verii. Înnăduşit de atâta căldură şi umblătură, un ciurdar cu o cireadă de vite stă adăpostit sub coroana unui falnic păr pădureţ cu poame mălăieţe, dulci şi aromate. Dint-un minuscul aparat de radio, pitit în buzunarul de la piept, se aude cântec popular românesc. Aflu că din totdeauna ascultă când Radio România-Actualităţi, când Radio România-Antena Satelor. Aşa că mă ştie bine şi de mult de tot, atât după nume cât şi după auzul vocii. Pe iarba verde, ocrotită de un buştean uscat, doborât de vânt, întinde păstura albă scoasă din traista cu merinde, ţesută în război de răposata sa mamă, iar mai-nainte de a îmbuca din gustoasa lui mâncare, mă invita la masă. Cum sunt „musafirul neprevăzut”, mă apuc a număra în gând: şase felii zdravăne de pită bătută de coajă, o mulţime de creste de slănină afumată şi prăjită, o bucată bună de caş, un ardei iute, câteva cepe roşii şi câteva porodici dolofane, sare, brişcă şi două păhărele în care, pentru mine, toarnă doar o zmangură de ţuică. N-am cum a-l refuza, aşa că mă omenesc din traista sa. Ca să întorc cumva ospitalitatea ciurdarului, scot din lada frigorifică a maşinii două sticle: una cu bere, pentru setea lui, şi o alta cu apă minerală pentru setea mea. Îi spun că am urcat „incognit-o” prin poligonul militar al Cincului să văd locul de unde izvorăşte Hârtibaciul, dar şi că de aici voi trece prin Bărcut, Retiş şi Brădeni, ca să ajung în şoseaua asfaltată care, la răscruce, mă va întreba încotro vreu s-o apuc: la dreapta, spre Sighişoara, sau la stânga, către Agnita. I-am spus, mai în glumă, mai în serios, că nu fac nici un fel de politică de partid. Mimând că mă iartă pentru aşa zisa greşeală, îmi dau seama că „după vorbă, după port” pare a fi un om umblat şi cu multă minte. A lucrat o vreme în chimia bănoasă a Făgăraşului, iar pentru că „vremurile bune de după’89 au falimentat-o” s-a pensionat la cerere şi a revenit în satul lui natal să aibă grijă de casa în care s-a născut şi de mormintele părinţilor şi bunicilor, să contribuie la înfrumuseţarea bisericii şi a şcolii, dar şi să lucreze pământul şi să crească vite. Iar pentru că satul său are acum doar plugari îmbătrâniţi de ani, de poveri şi de beteşuguri, le poartă vitele în ciurda fermei sale pe gratis. Aveam să mai aflu că ciurdarul adevărat al satului, plecase împreună cu soţia în Dealu Frumos, la nunta fiicei lor, trei zile şi tot atâtea nopţi. Aşa că în acest răstimp va face el pe ciurdarul şi lăptarul. Lui Niculae şi soţiei sale, Ana, le-a dat două plicuri. Într-unul a băgat, în avans, simbria lor pe două luni, iar în celălalt o mie de lei drept cinste pentru miri din partea „patronului” lor. Revenind la rostul venirii mele, îl aud că-mi spune, cu regret în glas, că nici Hârtibaciul nu mai este râul care a fost el odinioară, cu ape multe, limpezi, reci şi cu peşti de tot felul; că nici marea „baltă” a heleşteului Brădeniului (Hendorful de odinioară) nu mai are crap românesc; că de aici şi până la vărsarea lui în apele Cibinlui şi ale Oltului, cale de aproape o sută de kilometri, de o parte şi de alta a râului multe pâmânturi sunt nelucrate, îmburuienate şi acoperite cu trestie şi papură; că locomotiva cu aburi a „Mocăniţei” de mult nu mai scoate fum şi nu mai gâfâie urcând „Dealul Apoldului”; că în Agnita nu se mai fac nici „ştrimfi” din lână (ciorapi), nici păpuci din piele adevărată şi nici cizme îmblănite; că oraşul e tot mai frumos şi tot mai bine gospodărit însă trist precum o mănăstire părăsită; că locuitorii lui români şi saşi sunt tot mai puţini; că doar lolele iernilor şi festivalurile folclorice ale verilor şi toamnelor îi mai animă străzile şi uliţele; că din lipsa paşilor, cărările păşunilor dinspre Vărd şi Coveş sau înierbat; că vinerea aproape că lipsesc din târgul săptămânal vitele, porcii, caii, găinile, oile, caprele şi bucatele.
- 2 -
Ne despărţim în grabă pentru că spre seară voiam să intru în Agnita pe singurul drum de acces, din direcţia Sighişoarei şi a Făgăraşului. Cel care de prea multă vreme este transformat în şantier ce pare a fi nu numai leneş dar şi extrem de complicat (mai ceva decât fostul şantier al străzii Mihai Viteazul) Fiind plin de şanţuri şi de gropi (parcă înadins adâncite), şoferul şi pietonul localnic, sau cel străin, trebuie să facă lungi şi întortocheate slalomuri. Iar în tot acest timp, vrea-nu-vrea, va da mărunt din buze! Bănuiesc că oamenii constructorilor şi Primăriei ghicesc despre ce-i vorba în spusa şi în mintea lor!!
Şi cum calea de întors acasă trece pe lângă fosta locuinţă a regretatului meu tată, renunţ a mai bate în poarta ei pentru că, din dosul ferestrelor, răzbate până în stradă, un frumos cântec. Ritmul pianului şi cântăreţului este acela de vals. Compoziţia şi interpretarea aparţinându-i profesorului de muzică Doru Paul Niţescu, unul dintre cei trei feciori ai distinsului meu dascăl din clasele primare. Versurile refrenului său sunând astfel: „Eşti mândru plai ardelenesc bătrâne târguşor/În inima Ţării tu eşti./Toţi îţi cântăm în cor:/ Frumosul nostru oraş, Agnita te iubim/Cu gând şi suflet curat/În tine locuim/”.
În loc de concluzie: La ceas aniversar, marcând aparţia celui de-al o sutălea număr al GAZETEI HÂRTIBACIULUI, doresc cititorilor şi colaboratorilor săi sănătate, pace în lume, fericire!
SIBIU, marţi, 23 sept. 2014
Ioan Vulcan-Agniteanul(ioan.vulcan@yahoo.ro)
Str.Paltinului 38; tel.0269.213238+0744.346705
