Iubirea. Cuvant scurt, frumos şi care conţine o infinitate de posibilităţi. Dintre ele, una stă la baza căsătoriei şi a familiei. Adică doi oameni decid să vieţuiască împreună, pentru că se iubesc. Altfel nu prea merge. Vorba cântecului unde dragoste nu e, nimic nu e. Un mare adevăr, de inspiraţie biblică. Însă chestiunea începe să aibă aspecte din ce în ce mai necreştine, în ultima vreme. Asaltul secularizării şi al societăţii de consum face ca instituţiile căsătoriei şi a familiei să fie serios zdruncinate în temeliile lor creştine. Sensul divin al iubirii începe să pălească în faţa tratării de tip contractual al acestor doua instituţii. Fiecare dintre ele are crucea ei, ispitele şi provocările ei. Ceea ce duce la un fel de relativism de tip repetitiv: dacă nu a mers cu un partener, încercăm cu altul. De exemplu, constat că sensul creştin al căsătoriei începe să fie înceţoşat pentru unii, care consideră că o căsătorie este un fel de luptă viguroasă a celor doi parteneri în scopul obţinerii finalmente a unui DA. Frământări erotice, triunghiuri amoroase, jocuri de interese sau aiureli predestinaţioniste, toate concură pentru topul motivelor care decid o căsătorie. Concepţia asta deviantă o văd propagată cu obstinaţie în toate telenovelele zis de dragoste care se termina cu un happy-end: în sfârşit s-au luat. Si după??? După nu ni se mai spune. . . Ori, actul de casatorie nu este un sfarşit al acestor frământări, ci, dimpotrivă, este momentul asumării unei iubiri jertfelnice faţa de cel/cea care-ţi va deveni soţ/soţie. De-abia de la căsătorie începe viaţa reală a familiei. Care presupune multe alte framântări, ispite si jertfe. Însă, când îţi fundamentezi greşit căsătoria, nu te aştepta ca familia să ţină prea mult. Framântari erotice, triunghiuri amoroase, jocuri de interese sau aiureli predestinaţioniste, toate concură pentru topul motivelor care decid o căsătorie. Din când în când, văd cupluri ajunse la o vârsta venerabila, care, dupa zeci de ani petrecuţi împreună, se simt ca în prima zi. Şi multora li se pare nefiresc şi vor sa afle secretul. Însă răspunsul bătrâneilor cu ochi veseli şi jucăuşi este invariabil: iubirea. Tocmai de aceea, căsătoria religioasă are la bază câteva principii care sunt importante în fundamentarea şi viaţa unei familii. Le redau pe cele mai importante
1. Căsătoria dintre cei doi miri este o încununare a iubirii lor. Această iubire este simbolizată prin inelele ce se pun în mâinile mirilor şi prin cununiile ce se aşează pe capetele lor De aceea, inainte de a spune DA, trebuie să cântărim bine TOATE aspectele unei căsătorii si ale vieţii în familie. Altfel, regretele nu vor întârzia să apară. Daca nu există iubire, familia va deveni un chin al sclaviei.
2. Familia creştina nu este, cum greşit afirmă chiar si unele confesiuni creştine, o înţelegere reciprocă intre cei doi miri. Ea este ceva mult mai tainic. Sf. Apostol Pavel spune că legătura ce se realizează între miri este asemenea legaturii dintre Hristos (numit şi Mirele Bisericii) şi Biserica (numita si Mireasa lui Hristos). Ea implică nu numai un erotism firesc al trupului, căci, dacă ar fi asa, căsătoria ar fi numai un paravan pentru sex. Dimpotrivă, în căsătorie eros-ul devine agape, adica iubire jertfelnica, disponibilitate spre desăvarşirea comuniunii, instrument pentru mântuire, pod de trecut în doi spre veşnicie. Tocmai de aceea, conform Scripturii, cei doi miri nu mai sunt socotiţi de catre Dumnezeu ca doua persoane diferite ci sunt socotiţi un trup, precum însuşi Domnul zice: Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a facut Dumnezeu. De aceea va lasa omul pe tataă sau şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amandoi un trup; aşa ca nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă. Este şi motivul pentru care, în ritualul Cununiei, mirii, împreună cu naşii, înconjoară Evanghelia de trei ori şi apoi pun mâinile şi capetele incununate pe Evanghelie şi pe Cruce. Adica mirii aşează pe Cuvantul-Hristos în mijlocul familiei, iar faptele (mainile) şi gândurile (capetele) lor se vor pune în slujba desăvârşirii creştine.
3. Analizând atent ceea ce Hristos spune mai sus, ne dăm seama că desparţirea (divorţul) nu are ce căuta în existenţa unei familii. Atunci când apare, este vorba de un groaznic accident: moartea iubirii. După aceasta, nu se mai poate face nimic. Este motivul pentru care, aparent, Biserica îngăduie divorţul: adulterul. În realitate, Biserica nu pronunţă vreodată divorţul, deoarece Hristos spune clar omul să nu despartă. In realitate, Biserica doar constată, cu amărăciune, că iubirea a murit şi că nu mai este nimic de făcut, decât dacă cei doi trec printr-un profund proces de pocainţă, menit să restaureze încrederea. Căci adulterul este, în fapt, uciderea conştientă a încrederii şi iubirii. Zice Hristos: Eu zic vouă ca oricine va lasa pe femeia sa, în afara de pricina de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lasată săvârşeşte adulter. Pare deci că Hristos îngăduie divorţul pe motiv de desfrânare. Insă Hristos lasă liberul arbitru al omului să decidă dacă mai este cale de întoarcere şi de iertare.
4. Ajungând aici, observăm o aparentă contradicţie cu practica Bisericii. Se stie că, potrivit canoanelor, Biserica îngaduie a doua şi a treia căsătorie. Domnul însă spune clar că aceasta nu se mai poate. Si atunci??? În realitate, a doua şi a treia căsătorie este o sintagmă cu înţeles duhovnicesc aparte, care desemnează o situaţie deosebită şi delicată. Sunt momente în viaţă când, din diverse motive independente de voinţa noastră, ne trezim singuri: fie soţul/soţia pleacă în veşnicie, fie ne-a părăsit, prin adulter sau alte motive, deşi noi nu ne-am dorit. Asta înseamnă că trebuie să ramânem condamnaţi la singurătate? Nu, desigur. Tocmai de aceea, pentru a veni în sprijinul celor afectaţi, Biserica îngăduie aceasta situaţie, repet, deosebită şi delicată. Să analizăm în ce constă ea. Aşa cum am văzut, în sens biblic, căsătoria este doar una. Cea în care jumătatea de langă tine este darul lui Dumnezeu, iubirea ce te mântuieste în veşnicie. O a doua persoană nu mai poate ocupa acest loc. Astfel, poligamia este o bazaconie fie şi prin simplul fapt că, tot dupa Scriptură, nimeni nu poate iubi la fel doua persoane. Dacă însă citim cu atenţie slujba ce se oficiaza în aceste cazuri, vom vedea ca lucrurile sunt cumva diferite. Astfel, faţă de prima cununie, apare un profund sentiment de pocăinţă şi regret. Preotul se roagă mai mult pentru iertarea păcatelor celor doi miri, cerând unirea lor în dragoste, însoţită de pocainţa vameşului, lacrimile femeii desfrânate, marturisirea tâlharului de pe cruce. Se observă că omul este o fiinţă slabă în privinţa greutăţilor vieţii şi a aprinderilor trupeşti, motiv pentru care se cere de la Dumnezeu curăţirea, slăbirea şi iertarea greşelilor. Se aduce aminte că Sf. Pavel scrie că Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei sa rămână ca şi mine.
Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. In rest, ritualul cuprinde, ca şi la prima cununie, punerea inelelor şi a cununilor, consumarea în comun a pâinii si a vinului, înconjurarea Evangheliei, punerea mâinilor şi a capetelor pe Evanghelie şi pe Cruce. Pentru că, deşi este un pogorământ, aceasta a doua sau a treia nuntă rămâne totuşi o însoţire creştina a mirilor, în faţa lui Dumnezeu şi în cadrul instituţiei sacre a familiei. Familia nu este un simplu contract social, pe care îl poţi anula cand vrea „muschiul” tău. Mai mult de atât, Biserica nu mai îngăduie, prin canoane. De ce? Pentru ca slăbiciunea şi pacatul pot fi admise, dar nu ca principiu de viaţă. Este greu de presupus că ai neşansa ca soţul/soţia să decedeze de trei ori la rând. Iar daca ar fi asa, înseamna că Dumnezeu chiar are alt plan cu tine. In privinţa divorţurilor şi a schimbării de partener, lucrurile sunt mult mai simple. Dacă ai ajuns la al patrulea partener, şi tot esti nemulţumit, înseamnă că ceva nu este în regulă. Creştinismul nu acceptă schimbarea soţului/soţiei din pricini de moft, instabilitate (sufletească sau trupească), interese sau mai ştiu eu ce alte conjuncturi lumeşti. Familia nu este un simplu contract social, pe care il poţi anula când vrea „muşchiul” tău. De la a treia nuntă este clar ca acestea nu mai sunt situaţii accidentale şi nedorite, ci principii de viaţă. Iar Biserica nu poate binecuvânta, oricât s-ar strădui, practicarea acestora cu buna stiinţă.
Acest text a fost publicat prima dată pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevărul.ro)