Pământurile erau arse şi crăpate, frunzele – îngălbenite sau chiar sfoiejite de arsiţa, abia se mai ţineau pe crengi. Iarba de pe pajişti şi fânete se ofilise cu totul. Oamenii erau îngrijoraţi şi nelinistiţi. Cercetau mereu cerul ca de cristal. Nici un norişor. Albastru de cobalt!
Săptămânile se înşirau una dupa alta tot mai fierbinţi.
De luni de zile nu cazuse niciun fir de ploaie. Preotul se hotărî să organizeze în piaţeta din faţa bisericii o ora de rugaciune pentru a-L implora pe Dumnezeu pentru ploaie. La ora stabilită, piaţeta era plină de lume. Mulţi aduseseră obiecte care dădeau marturie despre credinţa lor.
Preotul privea cu admiraţie Bibliile, cărţile de rugaciuni, icoanele, crucile, metanierele. Atenţia îi fu atrasă, însă, în chip deosebit de o fetiţă care statea cuminte în primul rand, avand in mana o umbreluţă.
A te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede, însă, înseamnă să-ţi iei umbrela!