Ce este pocăinţa?
Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare. Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus. Când îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfântul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Când te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.
Înţelesul pocăinţei este acesta: schimbarea minţii omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînţeles, după o minte îmbunătăţită. Sfântul Marcu Ascetul spune şi el: „Să nu asculţi de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ţi le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raţionali, cum ar zice Sfântul Antonie cel Mare. Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tânguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu. Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.
Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pământ, la Sfînta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfânta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfânta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gândim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Până la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli. Condiţiile iertării sunt în primul rând pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti când părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă. Mie întotdeauna îmi sună strident când cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?” Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci când eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Când începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu. În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Când au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gândit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia. În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează. Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?” E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”. Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”. Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (anthropos) şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.