Câteva gânduri la apropierea Postului Paştilor
Atunci când vorbim de iertare trebuie să avem obligatoriu în vedere trei aspecte distincte, dar între care se realizează o legătură spiritual-existențială evidentă: păcatul sau greșeala, care reclamă oarecum evenimentul sau gestul iertării și starea care apare ca și efect al iertării.
Păcatul sau greșeala reprezintă o stare interioară de îndepărtare a omului de Dumnezeu. Păcatul este încălcarea voii lui Dumnezeu de către om sau ignorarea Acestuia, îndepăratarea omului de Dumnezeu, ruperea de Acesta ca Izvor al vieții. Pe planul relațiilor interpersonale păcatul este indiciul faptului că în relațiile dintre persoane s-a strecurat, și-a făcut loc răul şi Dumnezeu nu mai este prezent. Iertarea apare într-o astfel de situație, când cineva greșește sau păcătuiește. Starea de păcat reclamă sau necesită gestul duhovnicesc al iertării, al înlăturării răului și efectelor acestuia. Însă pentru a ajunge la iertare în mod concret mai este nevoie de două lucruri: conștientizarea păcatului și cererea iertării din partea celui care a greșit.
Apoi urmează evenimentul iertării, care nu poate fi circumscris concret la un interval temporal, ci țintește veșnicia. Nu iertăm doar pentru o perioadă limitată de timp, ci iertăm pentru totdeauna. Orice gest de iertare adevărată și deplină se înscrie în logica unei vieţi îndumnezeitoare mult mai mult decât în calculele mărunte și uneori meschine ale oamenilor. Complexitatea duhovnicească a iertării ne împiedică să putem da o definiție precisă a acesteia, însă dacă am încerca să oferim un indiciu asupra a ceea ce este iertarea putem spune că prin iertare înțelegem a trece cu vederea sau a nu lua în considerare răul făcut de către cineva. Adică realitatea faptică a răului rămâne evidentă (fapta rea sau cuvântul rău sunt recunoscute), însă este desconsiderată semnificația și importanța acestuia pentru perspectiva mai amplă a viețuirii persoanei. Fundamentul spiritual-ontologic al iertării îl constituie faptul că „nu există om care să trăiască și să nu greșească”. Conștientizarea caracterului stricăcios al firii umane pe care o moștenim cu toții ne determină să recurgem la gestul iertării ca la o cale de progres în demersul mai amplu al restaurării omului în fața lui Dumnezeu. Iertarea este o necesitate interioară atât pentru cel care iartă, cât și pentru cel care este iertat. În mod firesc apare întrebarea cine pe cine iartă? Răspunsul evident ar fi că iertarea este acordată celui care greșește de către cel căruia i s-a greșit. În primul rând iertarea vine din partea lui Dumnezeu pentru toți cei care greșesc și Îi cer iertare: creștinul adresează zilnic această cerere de iertare prin rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”: „și ne iartă nouă greșelile noastre”.
Însă iertarea pe care noi o putem primi din partea lui Dumnezeu este condiționată de și direct proporțională cu iertarea pe care noi o acordăm semenilor noștri care ne-au greșit în diferite situații de viață: „precum și noi iertăm greșiților noștri”. Această realitate duhovnicească este reconfirmată și întărită de către Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele rostite imediat după rugăciunea domnească: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre” (Sfânta Evanghelie după Matei 6, 14-15). Într-un alt cuvânt al său, pilda datornicului nemilostiv, Mântuitorul Iisus Hristos evidențiază iubirea nemărginită a lui Dumnezeu exprimată prin iertare față de oameni în contrast cu nimicnicia umană concretizată în obsesia pentru înfăptuirea unei dreptăți sociale: Stăpânul-Dumnezeu ne iartă incredibil de mult în raport cu disponibilitatea noastră de a trece peste „mărunțișurile” datorate nouă de semenii noștri. Însă dacă iertarea primită din partea lui Dumnezeu nu este dublată de iertarea pe care noi o acordăm semenilor noștri, atunci aceasta își pierde efectul. Pilda se încheie cu un avertisment eshatologic imposibil de neluat în seamă: „și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre (Matei 18, 34-35). O altă „problemă” cu care se confruntă creștinul atunci când vine vorba de iertare este legată de frecvența iertării sau limitele „cantitative” ale acesteia, adică cât de mult și de câte ori trebuie să iertăm. Mântuitorul Iisus Hristos este cât se poate de clar și în această privință: „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22). Sau îndemnul din Evanghelia după Luca 17, 3-4 : „Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l”. O altă direcție a iertării în plan duhovnicesc o reprezintă faptul că și noi avem nevoie de iertare din partea celor cărora le-am greșit. Îi cerem iertare lui Dumnezeu, îi iertăm pe cei care ne greșesc nouă, dar și noi trebuie să conștientizăm greșelile noastre față de cei din jurul nostru și să le cerem iertare pentru ele. Și parcă este tot mai greu de împlinit acest gest de a cere iertare într-o lume în care este tot mai promovată pretenția de infailibilitate iluzorie a omului contemporan secularizat. Întotdeauna vedem cu mare ușurință paiul din ochiul fratelui nostru și suntem mai puțin dispuși să extragem bârna din ochiul nostru.
Pentru creștinul conștient de identitatea sa cerească acordarea iertării greșiților săi și dobândirea iertării din partea lui Dumnezeu și a semenilor nu trebuie restrânsă la cadrele seci ale formalismului pietist și percepută în termenii unei ordini sociale sănătoase. Efectul adevăratei iertări este o stare duhovnicească mult mai profundă și plenară: bucuria. Bucuria este o stare de împlinire duhovnicească în urma întâlnirii cu harul lui Dumnezeu, este un indiciu al prezenței și lucrării harului dumnezeiesc în om. De aceea putem spune că iertarea nu este un simplu gest uman, ci unul teandric, un dar al lui Dumnezeu pentru sufletul atins de flagelul păcatului. Prin iertare omul este recuperat din hăul măcinării spirituale și al risipirii și readus pe calea cea dreaptă a mântuirii și apropierii de Dumnezeu. Bucuria apărută în urma iertării este la fel de intensă atât pentru cel care iartă, cât și pentru cel care este iertat. Mântuitorul Iisus Hristos chiar atribuie un grad suplimentar bucuriei care cuprinde cerul atunci când un păcătos este regăsit prin iertare de către Dumnezeu, exemplificând prin trei pilde această învățătură: oaia cea pierdută, drahma cea pierdută și fiul risipitor (Sfânta Evanghelie după Luca 15). Iertarea este astfel pentru creștin un prilej cotidian de a trăi bucuria și de a oferi bucuria întâlnirii vii cu Dumnezeu și poate fi considerată un barometru al seriozității și intensității vieții duhovnicești a unui creștin. Iertarea adusă neamului omenesc de către Mântuitorul Iisus Hristos prin Învierea Sa din morți este dublată de proclamarea mesajului și îndemnului de bucurie adresat martorilor Învierii Sale. Bucurați-vă pentru că ați fost iertați. Să avem curajul, smerenia și disponibilitatea să iertăm necondiționat, să nu ne jenăm să cerem iertare atunci când este cazul și să nu ne îndoim niciodată de faptul că răsplata iertării pe care o primim sau o acordăm ne poate aduce un sens mai viu al viețuirii noastre: bucuria.
Pr. Sasu Cristian-Nicolae
(Merghindeal)