Curios din fire, păşeam în urma lor nu prea grăbit, ascultându-le vorbirea atât de des auzită cu puţini ani în urmă. Din când în când cei mai în vârstă mai rupeau câte o vorbă românească, rostind numele familiilor care locuiau în casele prin dreptul cărora trecem. Şi, astfel, am aflat unde şade Silvia Tecoanţă-Tatu, ţăranca-academicean în arta ţesutului şi brodatului, distinsă cu titlul de mare cinste „Tezaure Umane Vii”. Dar şi unde îşi are casa frumos rânduită distinsa dăscăliţă de limbă germană Rosemarie Muller. Astfel că, aproape pe nesimţite, ne trezim că urcăm gâfâind treptele largi, podite cu foastene groase din lemn de stejar ale unui abrupt gang acoperit, la capătul căruia avea să ne întâmpine răcoroasa grădină a bisericii-fortificate, precum şi plăcutele acorduri ale unei fanfare. Cu îmbrăcămintea viu colorată, aveam impresia că acei instrumentişti seamănă leit cu personajele „Corului vânătorilor” din opera Der Freischütz de Carl Maria von Weber. Din toţi câţi umpluseră spaţioasa grădină, doar muzicanţii nu erau nici saşi transilvani şi nici nemţi, ci austrieci. Însă prieteni apropiaţi ai unora dintre saşii satului Alţâna, de pe lunga şi colinara vale a Hârtibaciului.
Potrivit programului, respectat cu stricteţe, ca la saşi, fanfara îşi potoleşte cântul mult mai înainte ca acele orologiului din turnul-clopotniţei Bisericii Evanghelice să arate ora 14, lăsând răgazul necesar cuvântărilor celor cu multe şi plăcute amintiri, îngrămădite în mintea şi în sufletul lor. Adică a celor puţini rămaşi definitiv în vatra satului natal, dar şi a celor mulţi, reprezentanţi ai celor plecaţi în lumea largă. Cuminţi şi smeriţi, ne aşezăm pe băncuţele din faţa altarului, purtând în mâini, spre lectură şi cântare, un pliant gălbui pe a cărui copertă aveam să citim: „ 14. Treffen de HOG Alzen. Gootesdienst am Sonntag, den 10.August 2014. 14,00 Uhr in der Kirche zu Alzen”. Degetele mâinilor nevăzute ale unui maestru-organist ţinea isonul glasurilor câtorva sute de creştini evanghelici, adânciţi în rugăciune, iar din amvon predica-pilduitor preotul Ungar Werner, fiu al locurilor, la rândul lui stabilit în Germania, în oraşul Augsburg, fiind un demn urmaş în preoţie al mult stimatului său bunic. Şi cum copiii erau ocupanţii primelor trei rânduri de scaune, adeseori aveam să-l văd pe preot uitându-se cu multă dragoste la ei, rostind, din când în când, cuvinte precum Heimat, Rumänien Vaterland şi Siebenbürgen.
Cimitirul saşilor aflându-se pe aceaşi colină a Bisericii-fortificate, păşesc şi eu pe cărarea bătătorită, străjuită de un lung şir de meri şi peri pârjoliţi şi însetaţi de arşiţa verii. Cu tristeţe în priviri şi în glas, femeia de lângă mine îmi arată frunzele ruginii şi crengile lipsite de roade, după care îmi şopteşte că va fi o toamnă lungă şi secetoasă. Apoi, cu lacrimi în ochi, aşează un buchet de flori de câmp pe lespedea mormântului mamei şi tatălui ei, amândoi stinşi din viaţă curând după reîntoarcerea lor acasă din deportarea în Uniunea Sovietică. Şi ca şi când suferinţa n-ar fi fost îndeajuns, prinde a-mi mărturisi că în Germania are în grija sa alte două morminte: al soţului şi al unicului lor fiu. Aprinzând feştila unei candele, o femeie tare frumuşică, însoţită de o fetiţă ce-i semăna leit la chip, o roagă pe Großmutter, bunica, să nu mai plângă. După care, având în fundal întreaga panoramă a satului, precum semeţia Munţilor Făgăraş, mă îndeamnă să le fac o fotografie cu camera lor de pozat. Şi cu toate că sunt câteva sute de oameni printre morminte, cimitirul rămâne cuprins de o tăcută şi adâncă linişte. De departe răzbat mugetele vacilor care se întorc de la păscut cu ugerele pline. Le aşteaptă viţeii flămânzi, ca şi vrednicii lor stăpâni să le mulgă laptele dulce. Sunt acei bătrâni plugari români şi saşi ai satului sibian Alţâna.În zare, cerul pare aprins de roşeaţa soarelui ce coboară către asfinţit. Cei veniţi la întâlnirea de peste an stau la taifas vorbind când săseşte, când germană, când româneşte. Peste puţin timp, majoritatea dintre ei vor face cale întoarsă spre cealaltă CASĂ şi PATRIE, promiţându-le celor rămaşi o cât mai apropiată revedere. Din prispa casei sale, pe care nu a părăsit-o, învăţătoarea claselor de germană I-IV din Alţâna, Rosemarie Muller le face semn de „Drum bun”, cu ambele mâini ridicate, transmiţându-le un prelung sărut odihnit în căuşul palmelor sale. Cu lacrimi în ochi îmi spune că au prins a pleca primii dintre „saşii de vară” .
Până la viitoarea reîntâlnire a fiilor rătăcitori ai satului mai are de făcut o mulţime de treburi, pentru că în curând va începe un nou an şcolar. Îi va rămâne în grijă şi biserica-fortificată ale cărei picturi vor fi restaurate. Iar în iarna lungă, când în sobă trosnesc lemnele, Rosemarie va pune laolaltă pozele într-un album de amintiri pe care va scrie: Alţâna- 2014- „Saşii de vară” în vizită la „Saşii de iarnă”!
Mai zilele trecute un coleg în ale scrisului reproducea în paginile ziarului Tribuna (de Sibiu) cum că un sas revenit în vizită în aşezarea lui natală, ar fi spus că emoţionantele lor reîntlniri sunt ale celor (puţini) rămşi, cu cei mulţi plecaţi. Şi că în Germania se trăieşte bine, iar aici se trăieşte frumos şi sănătos.
SIBIU, vineri, 22 august 2014 Ioan Vulcan-Agniteanul
(ioan.vulcan@yahoo.ro)