MOTO „ Se poate şedea cu fundul pe un arici? – Radio Erevan răspunde: da se poate, în următoarele condiţii: ori să avem chiloţi de tablă ori ariciul să fie bărbierit ori să avem sarcină de la partid.”Sarcina de la partid a fost ca un grup de agniţeni să participăm la marea defilare organizată la 23 august 1989 în Bucureşti, îmbrăcaţi în costume populare de pe Valea Hârtibaciului.
În 1964 am plimbat tabloul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la defilarea din Braşov şi ştiam ce nebunie ne aşteaptă aşa că am încercat să scap motivând că n-am haine. N-a ţinut. Cineva a primit sarcină de la partid şi mi-a adus haine din Ighiş. Tuşa din Ighiş mi-a transmis, să nu cumva să-i spăl cămaşa bărbatului că o stric. N-am spălat-o.
Cu o săptămână înainte de defilare, un autobuz ne-a dus din Agnita la Sibiu, la UM 1512 îmbrăcaţi ţărăneşte, să ne vadă Nicu Ceauşescu. Pe platoul unităţii, o grămadă de politruci mai mari şi mai mici cocoţaţi pe o tribună ne-au tot grupat şi organizat în ordinea în care urma să defilăm în Bucureşti. Vreo trei ore, pe o căldură de cod portocaliu (pe atunci termenul nu se folosea, temperaturile extreme erau secrete de stat) ne-au tot învârtit şi răsucit până au considerat că aşa e bine. Ţăranii din Agnita şi Avrig defilam între muncitorii de la Balanţa şi muncitoarele de la Cisnădie.
Pe aceeaşi caniculă am aşteptat vreo oră să vină Nicu, să ne vadă şi să-şi dea cu părerea. A venit, am început să defilăm, s-a uitat, a dat din umeri a nepăsare şi a plecat înainte de a-i trece toţi prin faţă.
23 august era miercurea. Luni spre seară am ajuns iar în Sibiu, cu hainele de defilare în geamantane. Am fost debarcaţi în Dumbravă, la căsuţe. Acolo am fost adunaţi toţi cei care urma să reprezentăm judeţul Sibiu. Eram mulţi. Erau muncitori şi muncitoare din fabricile şi uzinele din Sibiu, Cisnădie, Dumbrăveni, Copşa Mică, Mârşa, Mediaş şi „ţăranii” din Agnita şi Avrig.
Treabă bine organizată în Dumbravă. Am fost repartizaţi la căsuţe, am primit mici cu muştar şi am putut cumpăra bere şi cafea. Ni s-a spus că putem dormi cât vrem, dar la ora patru să fim în autobuze, să plecăm la gară. Unii chiar au dormit, alţii numai s-au culcat cu altele, iar alţii s-au strâns pe lângă câte o sticlă cu rachiu de pe Valea Hârtibaciului ori cu vin de pe Târnave. Oricum, la ora patru am fost număraţi, urcaţi în autobuze şi duşi la gară, unde ne aşteptau vagoanele în care am fost repartizaţi. O surpriză plăcută, vagoanele erau cu compartimente şi în fiecare compartiment câte o ladă cu Pepsi Cola, o trufanda la care muritorii de rând nu prea aveau acces.După vreun sfert de oră o locomotivă ne-a tractat şi ne-a agăţat la un tren special venit de la Arad, cu vagoane ce-i aduceau pe patrioţii din vestul ţării.
Până la Braşov nu ne-am oprit. Acolo s-au ataşat alte vagoane pline cu patrioţi din Braşov şi din alte colţuri ale ţării. Nimeni n-a avut voie să coboare din vagoane. Nişte tipi speciali rezemau uşile vagonelor, dând de înţeles că trebuie să stăm la locurile noastre.
Din Braşov calea a fost liberă până în Gara de Nord, unde ne aşteptau o mulţime de autobuze noi nouţe cu şoferi tineri care ne-au dus la”Academia Ştefan Gheorghiu”, fabrica de cadre de partid, unde am fost cazaţi.
Odată băgaţi în incinta marii unităţi politico-ştiinţifice, despre care se spunea că cine era admis n-o absolvea decât dacă îl călca trenul, ni s-a atras atenţia că nu avem voie să ieşim pe poartă până dimineaţa când vom merge la defilare.
Indicaţia era serioasă, dar printre noi erau destui neserioşi care au mai fost pe la cursuri de calificare politică mai scurte şi cunoscând locurile şi obiceiurile, ne-au arătat găurile din gardul academiei, prin care ne-am strecurat în capitala ţării să bem câte o bere.
Dacă evadarea a fost uşoară, găsirea berii a fost mult mai grea. După multă umblătură am ajuns la vestita berărie Gambrinus, unde chiar se dădea bere la halbă. Se dădea cu condiţia să ai loc pe un scaun la masă, lucru tot atât de dificil ca şi descoperirea localului. Toate scaunele erau ocupate şi cam tot atâţia însetaţi îi pândeau strategic pe cei care urmau să se ridice, pentru a le lua locul. Am avut răbdare şi în mai puţin de o oră grupul nostru de şase persoane am prins locuri la o masă. Norocul nostru a fost că nişte clujeni, veniţi şi ei pentru defilare, după ce şi-au băut berea nu s-au ridicat de pe scaune până nu am ajuns toţi lângă ei.
Berea era proaspătă, pe vremea aceea era numai bere proaspătă, uneori nici nu apuca să se limpezească şi era pusă pe masa clienţilor bucuroşi că se pot răcori. Am golit halbele şi urmând exemplul clujenilor, am cedat scaunele unor moldoveni.
Ne-am întors în curtea academiei tot prin găurile din gardul reprezentativului învăţământ politic românesc.
După cină, înainte de culcare, tovarăşu’ Bobu ne-a vorbit despre importanţa evenimentului la care urma să participăm, adică marea defilare. Ne-a atras atenţia că ţara noastră e înconjurată de duşmani, că bulgarii vor să ne ia Dobrogea, ruşii Moldova, sârbii Banatul şi ungurii Ardealul, că toţi îl urăsc şi îl defăimează pe Ceauşescu, dar noi trebuie să demonstrăm că poporul român îi iubeşte pe el şi pe tovarăşa Elena. Ne-a spus că, reprezentând judeţul Sibiu, al cărui conducător este Nicu Ceauşescu, trebuie să strigăm cel mai tare, să vadă toată lumea cât de mult ne iubim conducătorii.
Dimineaţa la ora 5:oo am fost treziţi din somn. După micul dejun, destul de copios raportat la sărăcia naţională, am fost îmbarcaţi în autobuze. Toată lumea era îmbrăcată conform clasei sociale pe care o reprezenta, adică ţăranii în costume populare şi muncitorii în salopete noi. În costume şi cu cravată erau doar şefii de grupuri, respectiv tovarăşii Alexandru Raimaer şi Vasile Creţu, conducătorii sibienilor.
Am fost debarcaţi undeva prin centrul Bucureştiului, nu mai ştiu unde şi nici traseul pe care am fost duşi nu l-am memorat, dar am „defilat” vreo 4 km până la locul în care trebuia să strigăm lozinci şi să fim salutaţi de marii conducători care ne iubeau tot aşa cum îi iubeam şi noi. O dragoste cultivată şi ocrotită de o mulţime de specialişti, maeştrii în transformarea rânjetului în zâmbet.
După ce organizatorii ne-au dat materialele (pancarte cu lozinci şi tablouri cu Leana şi Nicolae) şi ne-au aranjat în ordine alfabetică, sibieni fiind între sătmăreni şi suceveni, am început deplasarea spre Muzeul Naţional de Artă, în balconul căruia stăteau conducătorii României iar în faţă erau amenajate tribunele cu invitaţii oficiali, din ţară şi străinătate.
Am primit o pancartă cu „Trăiască Partidul Comunist Român” şi amintindu-mi că în 1964 l-am purtat pe Dej, iar acesta s-a dus în 1965 după Stalin, să-i fie alături pe lângă Scaraoschi, l-am rugat pe Ioan Herciu să-mi dea tabloul lui Ceauşescu, spunându-i că am mână bună. A înţeles şi mi l-a dat cu multă plăcere, „ia-l fir-ar al dracului!”.
Apoi a început „distracţia”. Drumul parcurs era foarte variat din punct de vedere al construcţiei, asfalt de prima calitate, asfalt petecit, asfalt nepetecit, pavaj cu piatră, fără pavaj, adică un fel de reprezentare sintetică a tuturor drumurilor din România. Soarele a început să urce, temperatura să crească, asfaltul să se încingă şi orice pată de umbră era prilej de bucurie. Ritmul de deplasare era asemănător cu cel de acum pe Valea Prahovei în zi aglomerată, mergeam şi ne opream, iar porneam repede şi după 100 m iar ne opream. La început alternanţa între mers şi oprit a fost mai rară, dar pe parcurs a început să fie tot mai deasă, ca la durerile facerii. Organizatorii au început să fie tot mai agitaţi, ordinele erau strigate tot mai tare: „staţi în coloană, grăbiţi pasul, atenţie la materiale”, etc.
Sucevenii din spatele nostru au venit cu un fel de poartă uriaşă din lemn, pe care erau montate tot felul de grafice şi lozinci cu realizările judeţului. Toată imensa construcţie, înaltă de vreo cinci metri, era montată pe nişte roţi ca de roabă, şi împinsă de o echipă de muncitori bine dotaţi din punct de vedere fizic. Constructorii acestei reprezentative imagini a Sucevei nu s-au gândit că în capitala României drumurile rele sunt mai multe decât cele bune, aşa că instalaţia n-a rezistat la trepidaţii şi nici la „împinge” ori „trage” prin găurile drumului şi cum comanda „mai repede” se repeta tot mai des, la un moment dat s-au auzit nişte troznete şi strigăte „fereşte!” şi toată şandramaua s-a desciocolat căzând grămadă. N-a fost nici un rănit şi deplasarea a continuat într-un ritm tot mai alert.
Tovarăşul Raimaier, preocupat să ţină ordinea , a rămas în urmă şi n-a observat când grupul sibienilor a intrat între cordoanele de militari şi securişti. A vrut să ajungă în frunte, a ieşit din coloană alergând prin spatele militarilor. Greşeală mare. Fără pic de respect pentru secretarul cu propaganda din Sibiu, un braţ puternic l-a luat de guler şi cu îndemnul tovărăşesc „intră-n coloană în p...a mătii” i-a făcut vânt în mijlocul sibienilor care l-au primit cu braţele deschise ca să nu cadă în nas.
Când ne-au văzut bucureştenii în haine ciobăneşti au început să strige „hai Sibiu, unde-i telemeaua, unde-i brânza?”. De unde brânză, că oile erau la munte şi noi eram doar nişte imitaţii de ciobani cu trăistile goale
N-a fost nevoie să le urăm dragostea noastră „iubiţilor conducători”. Scenografii şi regizorii spectacolului naţional au avut grijă ca megafoanele să-şi spargă membranele urlând lozincile pe care trebuiau să le audă „duşmanii” României şi ai conducătorilor ei. Am trecut prin faţa tribunei, mişcând anemic lozincile. Balconul cu „iubiţii” era prea departe ca să fim văzuţi şi nici noi nu-i vedeam bine pe ei.
La ieşirea din spaţiul de defilare am fost întâmpinaţi cu ordinele „nu aruncaţi materialele, rămâneţi grupaţi, mergeţi la autobuze”.
Am crezut că vom merge pe jos până la academia politică, cam 1,5 km, dar n-a fost să fie. S-a dat ordin, „toată lumea la autobuze”. A urmat un marş târâit, chinuit, pe o distanţă de vreo trei km, cu gurile uscate de sete. De sus ardea soarele, de jos asfaltul ca plastilina încingea tălpile. Era o şosea cu case, toate porţile zăvorâte, nici ţipenie de om, nicio sursă de apă. Şi o coloană nesfârşită de autobuze puse în ordine alfabetică, începând cu Alba şi terminând cu Zalău. Cel mai chinuit de-a lungul drumului până la Sibiu a fost tov. Creţu. Îmbrăcat la patru ace, cu costum de culoare închisă, cravată roşie, dar mai ales cu o pereche de pantofi din lac, noi nouţi, a simţit o parte din chinurile lui Hristos pe drumul Golgotei. Alergătura de la un grup la altul până la locul de defilare i-a umflat picioarele şi numai n-a urlat de durere până a ajuns la primul autobuz pe care scria Sibiu. A trăit suprema fericire când a reuşit să-şi elibereze picioarele din gheara minunaţilor pantofilor de lac.
Am ajuns la academie, am mâncat de prânz, ne-am odihnit şi după cină autobuzele ne-au dus din nou la tren, nu înainte de a face o plimbare nocturnă prin faţa Palatului şi pe Bulevardul Poporului.
Ni s-a atras atenţia că numai autobuzelor cu sibieni li s-a aprobat, datorită intervenţiei lui Nicu, să circule şi să admire cea mai grandioasă creaţie a lui Ceauşescu. Numai sibienii au privit din autobuze bulevardul cu foarte multe becuri, artezienele din mijlocul Dâmboviţei luminate feeric şi blocurile de locuinţe în care nu se oprea curentul.
După ce am ajuns la Gara de Nord nu ne-a mai purtat nimeni de grijă. Ne-am căutat vagoanele unde credeam că găsim lăzile cu Pepsi. Aiurea, nici apă minerală n-am mai primit şi nici de cumpărat nu era. De la restaurant am reuşit să cumpărăm doar vin spumant. Cu ajutorul lui am dormit somn chinuit, sprijiniţi unii de alţi până în Sibiu.
Cam aşa a decurs ultima defilare populară, organizată cu ocazia zilei de 23 August 1989. Am avut mână bună şi după patru luni alţi scenarişti şi alţi regizori au profitat de „dragostea” poporului, l-au lichidat pe Ceauşescu şi i-au luat locul.Acum poporul român este liber să strige ce vrea. Şi strigă mult şi în zadar, duşmanii poporului nu-l mai ascultă. Personal, aş mai defila cu nişte tablouri.
I.Bârsan