Când am început să-nţeleg ce se întâmplă cu noi
Şi să-nvăţ alfabetul abecedarelor foamei
Căci cămările-nchideau în ele vânturile toamnei.
Stocastic trecea moartea călare pe drum
Ca să simţim durerea înaltului pustiu de scrum
Gătită şi sulemenită cu criveţe siberiene
Să ne-nfioare cu clinchete roşii, diluviene…
Tocmai a venit cu recensământul prin sat
Şi tata viţelul de vacă plăpând l-a sufocat
Iar tăinuita lacrimă a mamei de sub pleoapă
S-a rostogolit sub lada de zestre, într-o groapă…
Aici ascundeau părinţii făina, slănina, jumările
Când veneau bolşevicii să adune dările
Şi cotrobăiau prin toate pivniţele şi cămările
De nu i-ar înghiţi pământul, văzduhul şi zările!
Din traista cu daruri a Maicii preacurate
Erau scoase doar episodic, ca să nu se gate,
Bunătăţile ce cu greu erau adunate
În zile de sărbătoare şi-n nopţi disperate…
Cu foame a început colectivizarea, păgânism cu tact
Într-o teribilă încordare vibrând sadism abstract
Desfiinţând frumosul meşteşug de-a fi ţărani
S-au trezit toţi la margini de moşie, sărmani.
O, voi sfârşituri de durată din intervale graţioase,
Aprinse în ovaţii şi-n patetice demonstraţii greţoase!
Din unghiuri tainice de cer prin eterul de unde
Din Căi lactee trist recviem se-aude.
Plin de mânie, bunicului până dimineaţă
Păienjenişul palmei i s-a pus întreg pe faţă.
Nu-l mai cunoşti când trece supărat pe drum
Cu părul răsucit în fuioare albe de fum.
Bunica, ca o bezmetică umblă prin curte
Îşi smulge părul încărunţit devreme pe frunte,
Îi vine să plece departe de casă, acum
Pribeagă, să nu se mai întoarcă din drum.
Ioan Gligor Stopiţă
