O alta, dar de alt rit, şi care are, printr-o nefericită întâmplare, zidurile înegrite de fumul şi de funinginea focului, este „Biserica Neagră” a saşilor evanghelici braşoveni (Die Schwarze Kirche). Cea care, în urmă cu 325 de ani, trecea prin năprasnicul incendiu din 1689, care a cuprins întregul oraş.
Ne întrebăm şi noi, nu numai localnicii: ce s-a putut întâmpla cu biserica arpăşenilor de jos ai Ţării Făgăraşului şi a Oltului de îşi are principalele picturi zugrăvite pe fundal negru, indiferent în ce oră din zi sau din noapte se petrec scenele biblice reproduse pe pereţi?! Încercând să ne alunge fireasca nedumerire, unul dintre fiii şi cronicarii acestui frumos sat transilvan de munte, autorul redactării şi editării „Foii arpăşene” (lună de lună distribuită gratuit în 500 de exemplare, care poate fi accesată şi pe internet, la solicitarea românilor făgărăşeni-americani), medicul-primar de familie Gheorghe Ovidiu Şerbu, ne-a prezentat două incredibile şi triste întâmplări petrecute în istoria satului şi în viaţa locuitorilor săi.
Dar, mai întâi de toate, se cuvine să facem şi alte câteva precizări lămuritoare. Noi ştiam, bunăoară, că fraţii Grecu, Ion şi Alexandru, şi-au dovedit măestria şi originalitatea în pictarea a şase biserici din tot atâtea sate ale văilor Hârtibaciului şi Oltului. Şi că, absolut toate, sunt înscrise pe lista monumentelor istorice, arhitectonice şi de cult religios ale neamului românesc, fiind admirate şi descrise de istoricul-academician Nicolae Iorga. Greşit şi eronat ştiam, însă, cum că satul lor natal ar fi fost Săsăuşul. şi nu Arpaşu de Jos, aşa precum aveam să aflăm. Inclusiv, adevăratul motiv al plecării lor definitive din vatra satului natal.
Căutând şi găsind răspunsurile cele mai adevărate cu putinţă, păstrate în hrisoavele acelor îndepărtate vremuri, precum şi în mărturiile consătenilor săi, transmise din gură-în-gură, vrednicul medic al satului, doctorul Şerbu, ne spunea că într-o duminică din vara spre toamna anului 1780, unul dintre fraţii Grecu (poate că Ion-presupunându-se că el ar fi fost cel mai în vârstă) aştepta emoţionat şi fericit în faţa altarului bisericii din sat, împreună cu viitoarea lui soţie şi naşii, să fie cununaţi religios de preotul de atunci al Arpaşului. Numai că, spre marea uimire a întregii asistenţe, tatăl viitoarei mirese smulge fata din mâinile chipeşului mire, oligând-o să renunţe la cununie, spunând că nu-şi dă frumoasa şi înstărita lui fată după un „amărât de văcăluitor de pereţi cu bidineaua”! Nesuportând o astfel de mare şi neauzită ruşine, cei doi fraţi-viitori celebrii zugravi de sfinte icoane, cruci, biserici, troiţe şi capele, părăsesc părinţii, rudele şi satul, jurând că nu se vor mai întoarce niciodată. Necăjiţi precum erau, trec cu podarul satului peste apa Oltului, iar după o cale de o poştă bună opresc căruţa trasă de cai în faţa casei unui prieten-ţăran din Săsăuş. Sat în care, ca tineri feciori, fuseseră adeseori în şezători şi la joc.
Şi cum timpul a fost şi a rămas un sfetnic bun, după ani şi ani revin în vatra satului natal, de data aceasta nu ca simpli „zugravi-văcăluitori de case cu var”, ci de vestiţi şi înstăriţi pictori ardeleni de mândre biserici. Făcuseră uitat vechiul şi temutul jurământ doar de dragul de a picta, pe cheltuiala lor, bătrâna biserică a satului în care au fost botezaţi. Numai ce să vedeţi! Pe măsură ce lucrările de pictare înaintau, credincioşii localnici, ca şi curioşii din alte sate, se tot minunau, necrezându-şi ochilor ceea ce vedeau. Cele mai însemnate scene biblice erau pictate pe fundal negru. Şi nu era pentru prima dată când fraţii Grecu îşi permiteau unele libertăţi neconforme cu canoanele picturii bisericilor românilor ortodocşi şi greco-catolici! Dovadă stau mărturie peste veacuri nu numai zugrăvelile bisericii din Arpaşu de Jos, ci şi chipurile unor sfinţi şi scene biblice din celelate biserici pictate de ei: Sărata şi Colun din lunca Oltulu; Ţichindeal, Fofeldea, Ilimbav şi Săsăuşi, de pe valea Hârtibaciului. Soldaţii care-l răstinesc pe cruce pe Isus sau îi păzesc mormântul, sunt îmbrăcaţi în haine asemănătoare fie legionarilor romani, fie ienicerilor turci, husarilor unguri şi homzevilor austrieci.
UN TRIST EPILOG:
După trecerea unui secol de la acea imposibilă cununie din biserica Arpaşului de Jos, precum şi a 117 ani de la pictarea pe fundal negru a acelei biserici de către fraţii Grecu, peste casele, grajdurile şi şurile unei mari părţi a satului avea să se abată un cumplit incendiu, transformând în jar, cărbuni şi cenuşă fierbinte tot ce nemilosul foc întâlnise în cale. Incredibila tragedie se petrecea în ziua de 27 iulie a anului 1897. Era vremea când ţăranii-plugari arpăşeni începuseră să umple şurile cu fân şi cu snopi de grâne, secară şi orz, în aşteptarea treieratului cu îmbliciile şi cu puţinele batoze existente în acele timpuri. Aşadar, era ziua sărbătorii creştineşti a Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantilimon, atunci când bătrânii satelor spun că nu-i bine să mergi pe hotar la cositul ierburilor sau la strânsul şi căratul fânului. Şi, din păcate, avea să se adeverească înţeleptul şi creştinescul străvechi sfat. Pentru că un localnic, ajuns în şură cu carul încărcat cu fân, şi încercând să-l descarce, i-a căzut dintre buze ţigara aprinsă, astfel încât, în doar câteva ore, focul s-a extins în toate casele şi gospodăriile situate dincolo de valea Arpaşului, scăpând de furia flăcărilor inclusiv amintita biserică. După zile şi noţi petrecute pe dealuri, privind neputincioşi la vâlvătaia din vale,oamenii şi vitele salvate revin în vatra satului. Săraci precum deveniseră şi necăjiţi peste măsură, arpăşenii vor încerca să-şi repare casele şi să-şi refacă gospodăriile mistuite de flăcări. Curând, însă, după acea păguboasă întâmplare, mulţi bărbaţi căsătoriţi şi feciori ai satului iau drumul străinătăţii, ajungând cu vapoarele în îndepărtata „Ţară a făgăduinţelor”, în America. Muncind din greu, se vor dovedi şi acolo că sunt vrednici şi cinsiţi, trimiţând în sat dolari cu care familiile lor vor ridica mândre case şi gospodării. Şi vor cumpăra, de la grofii şi boierii străini de ţară şi de neam, întinse păduri pe streaşina Munţilor Făgăraş, iar în Lunca Oltului pământuri fertile pentru pulgăritul cu de haznă şi mare folos.
Şi cum marile bucurii, precum şi necazurile şi suferinţele omeneşti nu se pot uita niciodată, arpăşenii se mai întreabă şi astăzi dacă nu cumva acel pustiitor incendiu, petrecut în fierbintea vară a anului 1897, a venit peste ei ca urmare a unui blestem! Lumea gândindu-se la cei doi vestiţi pictori-zugravi de biserici care au fost obligaţi să-şi părăsească casa părintească şi satul natal!
Sibiu,
Miercuri, 18 Iunie 2014
Ioan Vulcan Agniteanul