În general sărbătoarea Crăciunului este asociată cu bucuria maximă. Spre deosebire de sărbătoarea Paştilor, precedată de dramatismul patimilor şi morţii Mântuitorului Iisus Hristos, care mai atenuează oarecum în percepţia comună intensitatea bucuriei, Naşterea Domnului pare a fi prilejul ideal de bucurie. Totuşi, dacă am simula un exerciţiu de sinceritate şi de recunoaştere a realităţii înconjurătoare, firesc ar fi să ne gândim la următoarea întrebare: cine şi pentru ce se mai bucură cu adevărat de Crăciun? Bineînţeles că se bucură aproape toată lumea. În primul rând se bucură comercianţii, începând cu „marile” hyper-super marketuri din aglomerările urbane şi până la cea mai prăpădită prăvălie de la parterul blocurilor de cartier sau din cea mai înfundată văgăună locuită de pe meleagurile patriei (care au în comun cel puţin petul de Coca-Cola şi pachetul de ţigări „străine”). Este de-a dreptul halucinant şi neverosimil ritmul în care magazinele îşi golesc rafturile în această perioadă şi frenezia cu care oamenii se angajează aproape religios în ritualul „cumpărăturilor”. Nu poţi să nu te întrebi dacă în perioadele din afara sărbătorilor oamenii mai mănâncă ceva sau mănâncă doar o dată la câteva zile. Altfel cum s-ar explica faptul că brusc în această perioadă creşte spectaculos vânzarea produselor alimentare şi a celor necesare traiului de zi cu zi. Uneori te gândeşti că poate s-a anunţat vreo stopare a producţiei, deşi pare mai greu de crezut. Nu e mare diferenţă nici în privinţa vânzării hainelor şi încălţămintei, electronicelor sau produselor destinate uzului caznic. Pare perioada cea mai potrivită pentru a-ţi schimba sau mări garderoba, pentru a-ţi tehnologiza bucătăria şi livingul sau pentru a te pricopsi cu oareşce computer, tabletă sau smartphone. Mi se pare incredibil modul în care suntem convinşi subliminal să cumpărăm şi ceea ce nu ne trebuie neapărat şi în cantităţi evident nejustificate. Probabil la vremea colindatului comercianţii de tot soiul numără teancurile de bani sau fac bilanţul profitului, salivând la gândul că mai urmează un mare şi prosper hop: revelionul. Aş numi acest aspect bucuria vânzării şi a cumparării.
Nu mult în spatele ei se află bucuria unei iluzorii transfigurări a spaţiului public. Brazi împodobiţi, beculeţe diverse şi în toate nuanţele, perdele de lumini, ghirlande, steluţe şi multe alte elemente colorate şi luminoase invadează principalele locaţii publice începând cu primele zile ale lunii decembrie. Toate ne provoacă să ne aţintim privirile în sus (dar nu spre Dumnezeu). Uneori această feerie artificială reuşeşte să ne anuleze funcţionalitatea simţului observării gropilor din drumuri şi trotuare şi mizeriei aferente spaţiului public. Este o bucurie ieftină din toate punctele de vedere (mai puţin din partea autorităţilor administrative), care poate genera bună dispoziţie, dar este şi o expresie a faptului că suntem superficiali şi prea uşor de mulţumit.
Foarte importantă este şi bucuria celor care dăruiesc şi a celor care primesc. Este una dintre cele mai pure şi autentice bucurii. Există oameni care chiar pot dărui dacă vor (şi unii chiar dăruiesc) şi oameni care chiar au nevoie să primească. Crăciunul este perioada în care dăruirea îşi poate recupera şi afirma deplina semnificaţie. Faptul de a dărui este o imitare a lucrării dumnezeieşti. Dumnezeu este Dăruitorul prin excelenţă. Iar de Crăciun omenirea primeşte cel mai important dar: Fiul lui Dumnezeu Care Se face om. Gândul nostru atunci când oferim ceva ar trebui să se înscrie în această logică a lucrării dumnezeieşti. Dăruim pentru că vrem să fim imitatori ai lui Dumnezeu, vrem să fim ca Dumnezeu. Important este ca dăruirea să nu rămână la nivelul formalismului. Adică să nu dăruim doar pentru că aşa este bine şi frumos, simţind că oarecum prin acest gest ne-am liniştit şi împăcat conştiinţa. Fiecare dar pe care îl oferim sau primim ar trebui să ne transforme, să ne apropie mai mult de ceilalţi oameni şi de Dumnezeu. Darul nu trebuie să fie o ispăşire sau o compensaţie pentru păcatele noastre de până atunci şi implicit un drept de a o lua de la capăt în acelaşi fel, ci o şansă de trezire şi revenire. Îndrăznesc să cred şi să afirm că prin câţiva (poate zeci sau sute) cozonaci „tradiţionali” (cu ceva aditivi şi emulgatori prin ei), asezonaţi eventual cu ciocolată şi portocale, nu ne aranjăm complet destinul existenţial în faţa lui Dumnezeu.
Oricât de grotescă ar părea, nu putem trece cu vederea bucuria celor care manâncă şi beau până plesnesc. Ne-am obişnuit ca în perioada sărbătorilor toate emisiunile de ştiri să debuteze cu prezentarea numeroaselor cazuri în care diverşi cetăţeni din toate cotloanele ţării ajung la unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor cu probleme medicale cauzate de consumul iraţional de mâncare şi băutură. Pentru ei mâncatul şi băutul sunt un mod de a dobândi bucuria sau bucuria este un prilej de a mânca şi bea peste măsura umană. Nu îmi dau seama exact.
Specificul prin excelenţă al acestei perioade este bucuria colindatului. Este o bucurie supranaturală, aproape imposibil de explicat şi de discutat cu privire la ea. Este ceva ce trebuie trăit deplin şi discutat mai puţin. Dacă ar fi să definim pe scurt şi clar colindatul, am spune că este vestirea prin cântare a faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca om în Betleem (Viflaim) pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Lucrare mai importantă decât vestirea prezenţei lui Dumnezeu în lume nu poate fi. Şi la această lucrare ar trebui să participe toată suflarea, de la cel mai mic, care abia poate vorbi, pănă la cel mai în vârstă care încă îşi mai poate purta trupul vlăguit. Ar fi bine să încercăm să redescoperim sincer sensul colindatului şi profunzimea excepţională a colindelor tradiţionale. Parcă devine tot mai obsedant şi tracasant colindul despre boierii care nu au succes la vânătoare de căprioare şi se mulţumesc cu un iepuraş din a cărui blană fac „veşmânt frumos Domnului” (mulţi dintre copii cântă „veşnic” în loc de „veşmânt”).
Toate aceste dimensiuni ale bucuriei (şi multe altele, cum ar fi cea a venirii mitologicului Moş Crăciun) sunt normale şi nu consider că trebuie contestate la modul absolut. Însă ele pot fi încununate de cea mai substanţială şi completă bucurie pe care o poate trăi adevăratul creştin: bucuria naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu poate fi bucurie mai mare şi mai intensă decât conştientizarea faptului că Dumnezeu ne bagă în seamă, că lui Dumnezeu Îi pasă de noi într-un mod cât se poate de concret şi de direct. Şi Dumnezeu nu Se arată deloc zgârcit şi superficial în această preocupare faţă de noi, nu lucrează cu fărâme sau jumătăţi de măsură, nu-Şi condiţionează grija Sa faţă de om în niciun fel şi nu o întrerupe sau fragmentează discriminatoriu. Dăruirea lui Dumnezeu faţă de oameni este totală şi veşnică: Fiul dumnezeiesc Se naşte în locaş pământesc. Bucuria acestei dăruiri nu poate fi trăită complet de către om decât în spaţiul liturgic al Bisericii. Crăciunul este sărbătoarea bucuriei naşterii Fiului lui Dumnezeu ca om pe pământ. Toate celelalte bucurii nu pot fi decât accesorii ale bucuriei naşterii Domnului. Aceasta ar fi provocarea şi invitaţia substanţială pe care ne-o adresează apropierea sărbătorii Crăciunului. Până la urmă nu contează foarte mult cât de îmbelşugată este masa de Crăciun, câte daruri oferim sau primim, cine şi cât colindă. Esenţial ar fi să începem să conştientizăm şi să transformăm în reper al existenţei noastre pământeşti faptul că Fiul lui Dumnezeu Se naşte în fiecare an de Crăciun. Aceasta este adevărata bucurie a Crăciunului.
Pr. Cosmin Coşorean (Coveş)