Parcă „pitulându-se„ în ascunzişul dealurilor, când line când abrupte, satul Movile îşi anunţă prezenţa, de departe, în lunga vale sibiană a Hârtibaciului, doar prin turlele înalte ale celor două mândre biserici, zidite, pictate şi sfinţite cu multe secole în urmă. Cea mai mică este a românilor ortodocşi, iar cea mare, de pe dealul cel mai înalt, impunătoare precum o cetate fortificată, aparţine saşilor evanghelici. Cândva, ambele „vizitate” de un număr aproape egal de credincioşi. Acum, însă, îşi mai caută biserica doar bătrânii ţărani români, saşii plecând cu toţii „în lumea largă”. Însă nu mai devreme de-ai pune satului lor un foarte complicat nume german. I-au spus în nemţeşte şi săseşte Hundertbucheln. Ceea ce înseamnă, în româneşte, „100 de movile”. Dacă sunt sau nu atâtea, nici geografii şi nici topografii cei mai iscusiţi n-au de unde ştii. Depinde ce înţelege fiecare prin termenul de
movile! Un lucru, însă, este cert. Acela că un întreg hotar de dealuri şi coline este presărat cu astfel de curioase ridicături de pământ. Cu înălţimi cuprinse între 5 şi 15 de metri. Cele mai impunătoare acoperind un perimetru de 200 de metri pătraţi.
Curioşi din fire, istoricii-arheologi, în încercarea lor de a le motiva prezenţa, au săpat adânc când în una când în alta. Însă n-au dat de nici o urmă care să ateste cum că ar fi fost morminte scitice. Aşa cum presupuneau moşii şi strămoşii movilenilor! Au găsit, în schimb, schije de la proiectilele şi gloanţele explodate în timpul bătăliilor din Primul Război Mondial, dintre trupele române şi armata austro-ungară! Negăsind alte dovezi, au concluzionat că „Cele 100 de movile” ar fi apărut, la fel ca şi în cazul marilor ridicături de pământ din „Dealul Apoldului Sighişoarei”, datorită unor masive alunecări de teren. Fenomen natural petrecut cu mii de ani în urmă!
Neîncrezători în „dovezile” ştiinţifice sofisticate ale specialiştilor, turişti de peste tot vin să vadă cu ochii lor „marea minune” a movilelor din satul Movile! Iar după ce le filmează şi pozează din toate unghiurile, zăbovesc, un ceas-două, pe uliţele largi ale frumosului sat. Admirând cele două bătrâne biserici, precum şi faţadele şi curţile interioare ale caselor şi gospodăriilor ţărăneşti mai vechi de cinci secole. Şi nu arareori ţăranii-gospodari îi poftesc în casele lor să guste un păhărel de ţuică şi de tulburel, precum şi o plăcintă umplută mere rase, sau cu urdă şi mărar! După care savurează o cană de apă rece-brumărie, adusă de găleata cumpenei fântânii adâncită până în fundul Pământului! Vara si toamna, cei „surprinşi” de căderea înserării, ca şi de spectacolul reîntoarcerii în sat a vitelor din ciurdă, preferă să cineze cu gazdele, după care să doarmă în imensul şi înmiresmatul „pat al şurii”, acoperit cu fânul de curând cosit!
Aşa se întâmplă când numele din vechime al satului este dat de UNA SUTĂ DE MOVILE!
Sibiu, octombrie 2013
Ioan Vulcan-Agniteanul
ioan.vulcan@yahoo.ro