Părintele Stăniloae: În comparaţie cu „individul”, „persoana” trăieşte în comuniune cu alte persoane în aşa chip, încât vieţile lor se împletesc: persoana nu ştie unde începe viaţa sa şi unde se sfârşeşte a celuilalt...ca într-un continuum... Eu nu pot fi, nu pot exista fără celălalt, şi celălalt nu poate exista fără mine. Nu este bucurie într-o viaţă izolată şi separată de semeni. Niciodată nu vom putea trăi singuri. Chiar dacă gândim despre alţii uneori cu ură sau la modul critic, plănuind a-l folosi pe celălalt exclusiv pentru scopurile noastre, şi tot avem nevoie de cineva, de un „altul”. În niciun chip nu ne putem lipsi de prezenţa cuiva, de prezenţa „celuilalt”. Am nevoie de celălalt şi celălalt are nevoie de mine. Între persoane nu există graniţă; între părinte şi copil nu există graniţă, aşa după cum nu există limitări între bărbat şi femeia sa, între soţ şi soţie..., aceasta este comunitatea ridicată la rangul de comuniune, de împreună urmare. Într-un fel toţi suntem plecaţi şi supuşi unii altora, dar în supunerea comuniunii nu suntem anihilaţi. În singurătate noi suferim. Chiar individualistul, narcisistul însuşi, nu se simte bine fără alţii. El trebuie să gândească despre altcineva chiar dacă pe acesta il concepe ca inferior. Astfel, persoana nu poate fi sepa¬rată de persoană. Adevărata comuniune şi împreuna-lucrare nu este aceea în care poporul devine o masă amorfă, cum s-a întâmplat în comunism, unde nimic şi nimeni nu are importanţă, cu excepţia celui care deţine puterea. În comuniune, cealaltă persoană este pentru mine mult mai importantă decât eu însumi sunt, şi, pe măsură ce uit mai mult de nevoile mele, în aceeaşi măsură primesc şi devin mai fericit, în timp ce celălalt la rândul lui mă întăreşte pe mine prin practicarea deopotrivă a uitării de sine. Daca îmi dau mie însumi importanţă deosebit de mare, rămân singur, pentru că celălalt îmi va raspunde la fel...şi astfel noi devenim singuri, ne însingurăm. Acest fel de singurătate este cea mai grea şi mai mare nefericire dintre toate. Fericirea stă în comuniune, în a şti că nu eşti singur, că îi pasă cuiva de tine şi că cineva este interesat şi implicat în viaţa ta.
Părinte, ce părere aveţi despre părinţii care şi-au dus viaţa în pustiu, petrecând acolo în singurătate, deci în afara comunităţii?
Părintele Stăniloae: Părinţii deşertului erau într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu. Ei Îl aveau pe Dumnezeu sălăşluind deplin în fiinţa lor. De asemenea, ei se rugau pentru alţii, purtau pe ceilalţi în rugăciunile lor şi în adâncul sufletului ei nu erau separaţi de ceilalţi şi de lume. Omul nu a fost creat să trăiasca izolat, să vieţuiască singur. Calea individualistă a devenit modelul de existenţă a Apusului. S-a creat în Vest o viziune foarte simplistă şi un raţionalism unilateral care îl izo¬lează pe om; iar rezultatul acestei concepţii este individualismul exa¬cerbat, care prevalează în societatea vestică.
Mai exact, ce s-a separat şi de ce?
Părintele Stăniloae: Oamenii s-au despărţit unii de alţii. Lumea s-a separat de Dumnezeu. Secularizare la modul absolut. Dumnezeu a fost considerat ca fiind prea departe, undeva în cer. El nu mai este prezent în viaţa cotidiană. Nu mai există viaţă întru Duhul Sfânt. Aceasta vine numai când Dumnezeu sălăşluieşte în tine prin Duhul Sfânt. Adevărata fericire este când cineva se gândeşte la mine, astfel manifestându-se pe sine însuşi ca persoană. Aceasta se întâmplă îndeosebi numai dacă nu sunt individualist, deoarece individualismul meu va atrage dupa sine şi individualismul celuilalt. Cu cât dăruiesc mai mult, cu atât devin mai bogat. Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult primeşti - desigur vorbesc în special despre darurile spirituale, dar trebuie să ţinem cont că noi suntem şi trupuri, entităţi materiale. De fapt, cineva nu poate fi generos şi bun în afara comuniunii cu alte persoane. Bunătatea nu poate spori şi nu se poate întări în izolare. Răutatea începe şi se sfârşeşte cu izolarea. Răutatea este o izolare. Aceasta constă în dorinţa de a minimaliza sau anihila persoana celuilalt, pentru ca eu să apar mai grozav decât el. Dar bineînţeles în aceleaşi nevoi ale comuniunii se potrivesc şi scopuri ale celui rău: de a folosi, de a exploata pe celălalt, de a-l face pe celălalt sclavul tău, de a-l face să ţi se închine. Din nenorocire, pe cât doresc de mult admiraţia celorlalţi, prezentându-mă pe mine într-o aureolă grandioasă, pe atât atrag neîncrederea şi mişc în inimile lor suspiciunea. Cu cât mă smeresc mai mult şi fug de admiraţia lor, cu atât mai mult mă înalţ în inimile semenilor mei.
Cum înţelegeţi viaţa în comuniune a omului modern, care are la îndemână comunicaţia şi lumea informaţiei: instalaţii TV Satelit, telefoane celulare personale şi chiar „virtual reality” (programe compu¬terizate de convertire a realităţii actuale în realitate virtuală)?
Părintele Stăniloae: Poţi fi extrem de singur chiar înconjurat de toată lumea, dacă nu eşti capabil să fii într-o relaţie personală, dacă nu poţi simţi căldura sufletească a celuilalt. Adevărata comuniune este o realitate concretă: să ai cealaltă persoană aproape lângă tine, să o auzi vorbind, să aibă cine să te asculte. Cu privire la aceasta, românescul „cuvant” este unic şi foarte semnificativ. El vine de la latinescul „conventum”, care înseamnă a fi în comuniune, a fi împreună cu cineva. Este mai mult decât un cuvânt. Este o acţiune. Este un fapt. Este o mărturie a unuia către celălalt, este de asemenea o promisiune şi o garanţie că cei în dialog se ascultă unul pe celălalt. Bineînţeles cuvântul poate deveni ipocrit sau cu pretenţie de ade¬văr, totalitarist, dar aceasta nu este comuniune adevărată; sau cuvântul poate fi folosit pentru a flata sau jigni, sau pentru ceartă, sau pentru a compătimi pe cineva, dar nici una dintre aceste folosinţe nu este în realitate potrivită cu cuvântul. Nu este cuvântul pentru a ne justifica sau a ne lăuda pe noi înşine. Cuvântul trebuie să fie folosit ca o măr¬turie către altcineva, cum că el este important pentru mine, ca o mar¬turisire sinceră a dragostei mele pentru el şi ca o datorie totodată. Cuvântul are nevoie să fie folosit în aşa fel încât eu să mă pot depaşi pe mine însumi.
Părinte, ce poate face cineva când lumea din jurul lui este cea care perpetuează sensurile nefiresti ale cuvintelor, în special ale celor pe care le-aţi menţionat mai sus?
Părintele Stăniloae: Trebuie sa ne încredem în legătura noastră cu Dumnezeu. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să-i câştigăm pe oameni pentru Dumnezeu. Fără a dispreţui pe nimeni. Iisus o primeşte pe femeia păcă¬toasă şi o iartă, însă îi spune: „Nu mai păcătui”. Cineva are nevoie sa menţină comuniunea chiar cu cei care îl dispreţuiesc sau îl urăsc pe el, în aşa fel încât să poată câştiga pentru Dumnezeu inimile lor. Fireşte, Iisus a mai spus şi: „Nu aruncati cele sfinte porcilor”.