Un vis mi se repetă,
Se face că văd
sălcii şi ierburi înalte,
buruieni fără leac,
dragoste fără mine
şi o lebădă fără lac.
Şi tot ce mă arde
şi-mi hrăneşte cu suflet visarea
e desprinderea de iarbă,
când lebăda-şi începe cu graţie
şi nevinovată mândrie,
pe lac lunecarea.
Sublimă-i arcuirea gâtului său,
parcă vrea cu cu delicate mişcări
să-mi sugrume linia continuă
a visului meu.
Şi era cerul atât de sus
şi frumos...
Lebăda vine spre mine
şi-ncepe să cânte
un cântec străin şi duios.
Tu ai stat mută o viaţă!
Prin ape tulburi te roteai graţios
ai ajuns pe sub neguri pestriţe şi umbre,
să cânţi ca un înger,
cântecul acesta dumnezeiesc de frumos!
Nicola Albac