„...Există un duh căldicel, deloc bărbătesc. Ne-am stricat cu desăvârşire! Cum ne mai rabdă Dumnezeu! Demult, ce bunăcuviinţă exista!...Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce şi nepăsarea faţă de toate celelalte; aduce descompunerea. Credinţa în Dumnezeu este mare lucru. Omul care Îl adoră pe Dumnezeu, după aceea îşi iubeşte şi părinţii săi şi casa sa şi rudele sale şi serviciul său şi satul său şi judeţul său şi statul său şi patria sa. Unul care nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu, nici familia sa, nu iubeşte nimic...E nevoie, pentru ca să intri în înţelegere, să simţi binele ca necesitate, altfel este un lucru accidental...Omul nu se gândeşte la celălalt, nu iese din sine, ci se învârte mereu împrejurul său. Iar atunci când se învârte împrejurul său, se are drept centru pe sine, nu-L are pe Hristos. Este în afară de axul care este Hristos. Ca să ajungă să se gândească la celălalt, trebuie mai întâi ca mintea lui să fie la Hristos. Atunci se gândeşte şi la aproapele şi după aceea se gândeşte şi la animale şi la toată natura. Îşi are staţia deschisă şi, de îndată ce primeşte vestea, aleargă să ajute. Iar dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu lucrează şi de aceea nu iubeşte nici pe Hristos şi nici pe semenul său, cu atât mai puţin natura, animalele, copacii, plantele. Şi dacă cineva se gândeşte şi-l doare pentru creaţie, cu atât mai mult se va gândi la Creatorul său! Iar dacă omul nu se mişcă aşa, cum se va armoniza cu Dumnezeu?...Cine este indiferent pentru sine, din dragoste faţă de ceilalţi, Dumnezeu priveşte către el cu mare interes şi toţi oamenii se interesează de el. Dar generaţia de astăzi este generaţia nepăsării! Cei mai mulţi acţionează numai de paradă. Astăzi există un duh răzvrătit...”