Când în biserică se cânta obositor, credinciosul este ispitit şi luptat în gândul său. De ce nu se cânta în toate bisericile odihnitor, canonic şi duhovniceşte? Pentru că preoţii nu au grija şi dragostea necesară faţă de cântare, pentru că nu au curajul de a-i educa pe oameni şi pentru ca nu au puterea de tăia şi vindeca rănile oamenilor
.De asemenea, în multe biserici se cântă obositor pentru că nimeni nu mai vrea să rămână psalt pe viaţă, ca misiune ecclesială. Fiecare teolog, fie el bărbat sau femeie, stă o perioadă la strană, apoi se îndreaptă spre altceva. Nu se mai cultivă vocaţia de a cânta la strană, pe termen lung, a celor care sunt dăruiţi de Domnul cu talantul glasului şi al cântării frumoase.
Este firesc ca unii dintre creştini să rămână în aceste grade ale clerului inferior (psalţi şi protopsalţi) şi să se dedice acestor slujiri pentru toată viaţa.
Cântarea omofonă, împreună cu credincioşii, este de mare folos comuniunii, însă numai o strană bine pusă la punct poate să-i îndrume pe credincioşi într-o cântare unită, odihnitoare.
Corurile în Biserica Ortodoxă Română au apărut pe la sfârşitul veacului trecut, importate din Rusia, unde erau şi sunt foarte răspândite. Când cântarea din biserică este corală, credincioşii de rând sunt văduviţi deplin de posibilitatea de a cânta împreună cu corul. Piesele sunt grele, complicate şi pe multe voci, încurajând împrăştierea şi distragerea atenţiei de la cele importante ale momentului.
Cănd muzica este corală, iar corul se afla la etaj, ori retras într-un colţ bine delimitat şi etanş, creştinul aflat în biserică nu poate sa se uneasca “într-un glas” cu aceia din cor. Astfel, din evlavie faţă de cântare şi din dragoste faţă de Dumnezeu, de multe ori răsar voci răzleţe care cânta în biserică, unele plăcute şi altele mai puţin plăcute.
Sfatul pentru aceştia este unul simplu: dacă muzica este corală, ea neputând fi cântată de toata lumea din biserică, mergeţi în strană sau la balcon, unde se afla corul şi rugaţi pe dirijor să vă primească şi să vă înveţe să cântaţi împreună cu corul; dacă nu, mergeţi la altă biserică, unde lumea cântă împreună.
Iar pentru cei deranjaţi, sfatul este acesta: duceţi neputinţele unii altora, iar duhovnicului marturisiţi toate slabiciunile voastre. Spuneţi simplu: “Părinte, nu ma pot concentra la slujbă, atunci când altcineva cântă lângă mine.” Iar părintele te va învăţa ce să faci, iar pe acela îl va îndrepta.
Aceasta este de mare folos celorlalţi, care nu cântă, ei putand fi ispitiţi prea uşor, auzind în ureche o voce izolată, fie ea plăcută sau nu. Este foarte dificil a auzi o voce subţire şi înaltă, de cele mai multe ori, care îţi cântă în ureche şi să mai şi reuşeşti să te păstrezi la rugăciune.
Din păcate, mare parte dintre cei care cântă tare, izolat de cor, oriunde s-ar afla în biserică, sunt dintre aceia care au gândul mai împrăştiat şi mai departe de cele săvârşite în biserică. Un singur sfat, ori rugaminte, adresată acelora, spre a cânta mai încet, ori altceva asemănător, şi este de ajuns spre a le aprinde toata mânia, ori a primi un răspuns scurt.
Nimeni nu are voie să cânte obositor în biserica, ci fiecare trebuie să aibă grijă de cei din jurul său şi de modul în care cântarea se înalţă spre ceruri, adică să fie îngrijită, lină şi odihnitoare: “Strigarea cea fără orânduială a celor ce cântă în biserică nu se cade să fie primită în cântarea bisericii. De asemenea şi cel care o cântă la biserică nu trebuie să fie primit. Să fie scos din dregătoria sa şi să nu mai cânte în biserică. Pentru că se cuvine să cântăm cu bună cucernicie şi frumoasă glăsuire şi să înălţăm Slava Stăpânului tuturor şi Domnului ca şi din gurile inimii sale. Iar cei ce nu ascultă acestea, muncii celei veşnice sunt vinovati, ca unii ce nu se supun învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi ale Pravilelor.” (Tipicul Sfântului Sava)
“Voim, ca cei ce se află în biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de randuială, vaiete), şi să silească firea spre răcnire, nici sa adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică şi care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt (al psalmistului David) a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici” (Canonul 75 al Sinodului Trulan (din anul 692) sau Sinodul V-VI Ecumenic de la Constantinopol).
Spre deosebire de apuseni, la noi a rămas în putere cântarea omofonă, adica pe o singura voce, cântările fiind interpretate de la strană de mai multi cântăreţi, conduşi de un protopsalt (dascal). Cântarea omofonă este foarte uşor de urmărit şi de imitat de către credincioşi.
Cred că Domnul preferă de o mie de ori cântarea comună a credincioşilor, în care fiecare participă după puterea şi după osârdia lui, decât glasurile armonioase ale unei elite care cântă dupa rigori tehnice lipsite de caldura si smerenie.
Prin anul 1950, din cauza lipsei profunde de cântăreţi profesionişti din stranele noastre, s-a dat binecuvantare tuturor credincioşilor să cânte în comun, cel puţin la Sfânta Liturghie. A fost un lucru bun, ştiut fiind că rugăciunea cântată are mai multă putere decât cea rostită şi pătrunde mai uşor în inimile credincioşilor.
Regula a rămas aceasta: la strană să cânte cei ce sunt în drept să o facă, iar ceilalţi credincioşi din biserică să-i susţină, în funcţie de calităţi, fără a-i deranja sau a-i acoperi cu vocile lor.
In biserică, viaţa duhovnicească personală are nevoie de multa intimitate şi discreţie.
Chiar şi atunci când se află câte unul supărat de faptul că în biserică nu se cântă în cor, ori nu cântă toată lumea, el trebuie să nu treacă niciodată cu vederea peste cei din jurul său, care de care mai luptat de duiavol, mai supărat, mai îngândurat sau mai cuprins de rugăciune. Când nu ai loc să îngenunchezi, nu o faci, iar când nimeni de lângă tine nu cântă, încerci să te abţii, spre a nu contrasta cu tăcerea din jur şi a nu deranja pe nimeni. Creştinului nu-i trebuie ispite suplimentare în biserică, căci şi aşa sunt destule atunci când el se adună la rugăciune.
Niciodată nu va fi în biserică o atmosferă perfectă pentru rugăciune, căci unul va tuşi, altul se va foi, altul va strănuta, altuia îi va suna telefonul, un copil va plânge, iar altul se va juca. Aceasta este însă tipicul rugăciunii în comun, la ea participând şi cei cuvioşi, şi cei agitaţi, şi cei talentaţi în cântare, şi cei raguşiţi, etc.
Trebuie să participăm cu toţii la slujbă. In biserică este de folos a cânta cât mai mulţi, însă numai cu ajutorul stranei. Atunci când cântarea se află în gura cât mai multora, cei puţini dintre ei, care fie nu au voce, fie nu pot cânta odihnitor, se vor pierde în mulţime, vocile lor nemaideranjând pe alţii, precum atunci când se aud singuri, din loc in loc.
Atâta timp cât nu devine motiv de sminteală, oboseală şi dezordine, orice credincios ar trebui să cânte în biserică, dacă ştie versurile sau mai ales dacă se pricepe. Dumnezeu să ne dea răbdare şi putere să transformăm ceea ce ne deranjează în Biserică, in jertfă şi iubire, astfel încât se ne folosim şi noi şi aceia.