În zilele noastre rareori se scrie despre ingineri, cele mai multe şi răspândite fiind bancurile despre privirea lor inteligentă. Inginerul Marcel Stancu reprezintă cu cinste generaţiile de ingineri care şi-au pus amprenta pe procesul de industrializare a României, o industrializare forţată, blamată de mulţi, dar care a dat ţării şi multor generaţii locuri de muncă, case şi speranţe într-un viitor liniştit.
Din lucrare aflăm că a lucrat în Sistemul Energetic Naţional (societăţile: Retrasib, Electrica, Hidroelectrica, Electrica Serv) trecând prin toate domeniile producţiei şi distribuţiei energiei electrice. Poate tocmai această experienţă l-a determinat să fondeze primul şi singurul muzeu al energeticii la Sadu I, un muzeu deschis oricărui vizitator. A fost dorinţa de a lăsa ceva în urmă văzând că multe firme, altădată célèbre, sunt rase din temelii şi că puţini îşi aduc aminte că pe acele locuri a fost cândva o întreprindere producătoare de bunuri, la care părinţii sau bunicii îşi câştigau existenţa. În procesul de globalizare a industriilor şi serviciilor orice investiţie se analizează atent în vederea maximizării profiturilor. Schimbările în tehnologie, datorată inovaţiilor, au condus la o revoluţie în transporturi şi telecomunicaţii, acestea conducând la SATUL GLOBAL PRIMORDIAL. Astfel se explică cele patru mari fluxuri internaţionale: de persoane, de capital, de tehnologie şi de bunuri/servicii.
Poate acestea sunt motivele lui Marcel Stancu de a fonda acel muzeu, următoarea “luptă” declarată fiind de a face din Sadu I, prima hidrocentrală monument istoric din România. Nu este un obiectiv imposibil, dar în condiţiile în care există diferite strategii de privatizare/valorificare a hidrocentralelor, trebuie luat în calcul faptul că nu peste mult timp un investitor privat va dori să construiască la Sadu altceva. Rămâne ca autorităţile statului să constate că există o necesitate şi că este oportun să conserve acel important obiectiv de interes cultural, prima hidrocentrală din România (1896) şi a treia din lume. O uzină construită după planurile unui inginer celebru, Oskar von Miller, inventatorul tehnologiei de transport la distanţă a energiei electrice (Germania -1881). O lecţie de istorie pe care urmaşii noştri au dreptul să o cunoască pe viu, nu din manuale sau din fotografii.
Dacă în 1996 a fondat acel muzeu, inginerul Marcel Stancu a “recidivat”, în 2013, cu o lucrare excepţională despre Sibiu şi electrificarea României. Aşa cum îi spune subtitlul lucrarea este o cronică ilustrată a acestui proces de 122 de ani (1891-2013). Cu consimţământul autorului vom reproduce în paginile “Gazetei Hârtibaciului” pasaje din această lucrare monumentală, o lucrare apărută la Editura Honterus şi finanţată de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României prin intermediul Forumului Democrat al Germanilor din România.
Lecturând cronica puteţi afla multe despre oamenii (şi faptele lor) care au contribuit la procesul electrificării globale şi naţionale născându-se multe întrebări, din care reţinem una: cine au fost inginerii secolului XIX-XX?
Un posibil răspuns îl dă autorul, în “Cuvânt înainte”, citând dintr-o interpelare a prof.ing.ec. Mihail Manoilescu, ministru de externe, publicist şi politician, cel care prin ideile sale economice a inspirat dezvoltarea economică a Braziliei:
„Inginerul este prin însăşi firea sa întreagă un mare anonim. Şi se citează aşa de puţine nume, şi-s atât de puţini oameni populari, care ies din mediul ingineresc. Căci inginerii care capătă popularitate, o obţin pe căi laterale care au puţine în comun cu ingineria... prin însăşi menirea lor, inginerii se ilustrează prin operele pe care le fac. Ei clădesc oraşe, linii ferate, poduri, uzine, căi navigabile: pretutindeni trăieşte opera şi moare numele omului; căci de numele omului n-a auzit poate nimeni, niciodată. Este o tragedie întreagă în această condamnare la tăcere şi obscuritate”.
Cine mai ştie astăzi de Mihail Manoilescu, arestat în 1945 şi decedat în închisoarea de la Sighet?