Sorbeam bolnăvicios fiecare trăsătură din oglinda veche, cu tăieturi drepte. Mici pete negricioase invadaseră cristalul din faţa mea. La rândul său, rama din lemn de trandafir suferea şi ea, traversată de mici fisuri în care îşi duceau traiul liniştit armate de cari.
Eram la vârsta la care doream să îmi modelez eul mereu altfel şi întotdeauna fascinant, iar această dorinţă se putea citi în ochii invadaţi de râuleţe de sânge. În zadar încercam să trag cortinele pleoapelor peste ochii obosiţi. Lumina din imensitatea albastră a privirii mele nu putea fi oprită, la fel cum stăruie reflexia unei stele în apa oceanului, indiferent de câte valuri ar frământa-o. Dar idealul meu nu se oglindea numai în priviri, ci în fiecare trăsătură a feţei, în fiecare linie a corpului, în fiecare mişcare a mâinilor fine. Prin fruntea sculptată în marmură vie se zăreau vinişoare fine într-o ţesătură complicată, în care curgea fluidul tinereţii, alergând în paşi de balet spre creierul stăpânit de acea dorinţă, alimentând-o cu speranţe. De ceva vreme, în mintea mea îşi făcuse loc dorinţa de a realiza ceva ,,măreţ’’, ale cărei împunsături le simţeam în calota craniană precum ciocănitul unei păsări care încearcă să iasă din ou. Vroiam să găsesc culoare sufletului meu, să îmbrăţişez lumina şi să păşesc într-o lume nouă. Fiecare zi o petreceam încercând să pun în aplicare ideea care se născuse sub boltele înalte şi strălucitoare ale minţii mele, încercând să ignor oboseala.
În zadar speram ca noaptea să fie un prilej dacă nu de odihnă, măcar de linişte; de fiecare dată mă bântuia un vis. În faţa mea se înfiripa conturul unei camere. O fată îşi privea degetele subţiri cu prelungirile fine ale unghiilor cu petale de cireş ca şi cum le-ar fi văzut pentru prima dată. Apoi simţeam fulgerul unui gând lovindu-mi mintea amorţită: eu eram aceea..! Şuviţe castanii se lipeau de fruntea de porţelan, asemenea dârelor lăsate de cafea pe exteriorul unei ceşti. Restul părului se răsucea în bucle întunecate, care se odihneau pe umerii acoperiţi de nişte mâneci catifelate, largi, dar prinse strâns de încheietura mâini, de unde izbucneau din nou în două rânduri de falduri de mătase. Atunci fata se ridica şi se aşeza pe un scaun scund şi în curând degetele ei albe se confundau cu clapele de fildeş ale pianului. În acele momente, în ochii ei se aprindea o altfel de lumină, mai pură, mai caldă, care o înălţa parcă pe culmile celor mai îndrăzneţe vise ale ei. Fără să îşi dea seama, pe cerul întunecat al sufletului ei se aprindeau, una câte una, primele stele care aveau să-i lumineze calea spre succesul atât de mult dorit..! Iar când speranţele sale deveneau note muzicale înşiruite în simfonia fericirii, când idealurile sale alergau într-un dans nebun asemenea norilor purtaţi de vânt, când pe buze i se năştea o rugăciune, iar în inimă, un cântec de laudă, totul se îneca în cel mai adânc întuneric.
Camera se umplea de cerneala albastră în care îşi înecase visele. Iar ochii săi, în care mai înainte reflexe jucăuşe păreau că aleargă pe suprafaţa netedă a mării, izbucneau în valuri sărate, întunecate de nori prevestitori de furtună.
,,Treptele nu se vor termina,’’ şoptea ea printre lacrimi, ,,sub paşii mei, ele se vor înmulţi la nesfârşit…’’.
Apoi, la fel cum se întâmpla în fiecare noapte, totul cădea într-o nedumerire crudă şi rece. Iar întunericul camerei mele se prefăcea în lumină în momentul când deschideam ochii. Îmi aminteam că sunt doar o fată visătoare, neînsemnată în faţa frumuseţii, a nemuririi…
GIUPANA COLETA – MARGARETA
COLEGIUL NAŢIONAL ,,OCTAVIAN GOGA’’ SIBIU