Iar cel care îşi propune să le parcurgă lent şi la pas bătrânesc este un fiu al acestei aşezări, cea care de secole are faima de a fi „Capitala culturală, bisericească, agricolă, pastorală şi etnografică a Văii Hârtibaciului”. Râul cu acest nume-unicat, de origine dacică, fiind nu numai lung, întortocheat şi mic, dar şi cu ape tot mai înpuţinate; uneori „nărăvaşe”, alteori blânde. Încercând ca din preajma Retişului şi Ţelinelor, şi până spre halta feroviară „Mohu”, a trenuţului „Mocăniţa” de altă dată, să îmbunătăţească viaţa locuitorilor unei întregi salbe de sate şi cătune. Apele sale mânând la vale, spre vărsare în râul Cibin, iar apoi în Olt, felurite întâmplări şi tainice amintiri. Cele mai de durată în timp regăsindu-se în îndepărtaţii ani ai copilăriei mele. Imaginea acelor vremuri păstrează chipul frumos şi drag al căsuţei bunicilor din spre mamă, cei „ai lui Popovici de pe hotar”. Aveau o casa cochetă, iar pe lângă ea o fântână cu cumpănă şi adâncă până în străfundul Pământului; apoi, grajduri, o şură măreaţă care adăpostea hambarele de cereale, carul, plugul, rotilele şi grapa; pe grizile înalte atârnau coase, seceri, furci, greble, sape şi funii groase împletite din fâşi de cânepă pentru sămânţă. Înspre fundul curţii, câteva coteţe de găini şi porci, iar dincolo de ele portiţa din faţa merilor, perilor şi prunilor, Întreaga agoniseală de două generaţii de plugari stând cocoţată în „Dealul Hevăsului”, din păşunea viţeilor, înfundată în desişul „Pădurii lui Grigore”, presărată din loc în loc cu stejari şi fagi bătrâni de când lumea. Era locul preferat pentru serbările câmpeneşti estivale ale saşilor, cunoscute sub numele de „Maialuri”. Prima dintre ele etalându-şi frumuseţile, în acordurile muzicii de famfară, atunci când vara era în puterea ei dogoritoare, iar pe câmpuri şi în şurile gospodarilor se încheiase secerişul şi treieratul grânelor cu batozele mânate de motoarele lor gălăgioase. Al doilea „Maial” prefaţa apropiata întâlnire a toamnei cu ivirea iernii. Era vremea când viile erau culese, iar mustul stugurilor din butoaie clipocea a tulburel. Urma, în miezul iarnii, „Dansul lolelor”, vinul fiind tras de pe drojdie, iar focurile aprinse sub cazanele de ţuică. O altă imagine a amintirilor neşterse din memoria trecătoare a timpului ar putea cuprinde negreaţa primăvăratecă a pământurilor de plugărit, arate, grăpate şi semănate cu bivoliţele înjugate. Dincolo de înaltele noastre răzoare înverzite se aflau pământurile invalidului de război „Naicu Ironim-cârciumarul”, cel care îşi avea casa în colţ cu „promenada” de lângă fostul Pod Mare al Hârtibaciului. Deci, doar la o palmă de loc de „Aleea Teilor” şi de Biserica Evanghelică, cu zidurile ei fortificate. Alăturat acelor pământuri ale familiei noastre era livada din preajma casei „familiei grădinarlui-zarzavagiu-floricultor Wagner”. În drum spre câmpuri treceam cu pasul prin „Râpa Holdobanelor”, iar în spre păşunea vacilor şi bivolilor, brăzdată de „cărarea coveşenilor”, treceam cu carul pe drumul „Văii Stricaţilor”; prăfuit în arşiţa veri; înglodat primăvara şi toamna. Era acel drum de ţară flancat de un lung „gard viu”, „înfrumuseţat”, din loc în loc, de pâlcuri de merii şi perii pădureţi. Undeva, la umbra unui bătrân şi impunător stejar, era „şura de pe hotar a lui „Nea’Vulcan”, tatăl meu. Peste valea noroioasă a scăldatului bivolilor se afla casa şi gospodăria „Mădărăşenilor”, iar dincolo de Hârtibaciu se arăta printre pâlcuri de merii pătuli impunătoarea „rânduială ca la saşi” a familiei Ştrek. În vecinătatea ei trecea cărarea-scurtătură a verzenilor. Pe acel drumeag porneau la oraş, odată cu ivirea zorilor, cele mai vrednice gospodine, românce şi săsoaice, din sătucul Vărd. Aveau în coşurile lor frumoase, împletite din nuiele, ca şi în desagi lucraţi în războiul de ţesut, „glăji” pline cu lapte, borcane şi oale cu smântână şi cu unt topit, sute de ouă de găină, raţă şi gâscă; zarzavaturi şi poame de tot felul. Primii care le eşeau în cale la cumpărături şi cerşit erau copiii din „colonia” ţiganilor cortorari, cu corturile lor ţuguiate ca ale mongolilor, meşteşugite din piei tăbăcite şi din pânze colorate, „mânjite” cu seu de oaie şi înnegrite de fum şi funingine. Când limbile-arătătoare ale ceasul din turnul bisericii saşilor porneau mecansmul bătăii orelor amiezii, de se auzea până dincolo de Valea Olbocului şi de Sărături, apăreau soţiile şi copiii plugarilor cu mâncarea bună şi gustoasă. De aveai oameni la săpatul cucuruzului şi a sfeclei de zahăr, sau la coasă şi la secerat, mâncarea de amiază începea cu un pahar zdravăn de ţuică, urma „blidul” cu „zeamă” de fasole păstăi, sau de salată verde, dreasă cu smântână şi cu păpăraie în amestec cu brânză şi cu jumări de slănină; o tocăniţă de pui cu mămăligă şi câţiva castraveciori covăsiţi la soare; o clătită-două cu urdă şi mărar, sau o „scovardă” unsă cu magiun de prune; urma un canceu plin cu vin, lângă care se punea ulciorul cu apa limpede şi rece de izvor. Bărbaţii pipau în tihnă o „plugară” sau o „mărăşească”, iar femeile sporovoiau despre una, despre alta; gospodina-stăpână a pământului trăgând cu urechea de le-o fi plăcut ori ba mâncarea. Dar şi dacă a fost sau nu îndestulătoare, gândindu-se la gustarea „de-o-jină”. Se servea târzie, când soarele se ducea spre apune, după care urma cina din pridvorul casei, ca şi plata zilerilor: fie bani, fie o cupă de făină de porumb sau de grâu, o pâine de casă bătută de coajă şi o bucată de slănină afumată. Dar până când dinspre păşunea „văii stricaţii” ciurda prindea a intra pe uliţa mare, vestind căderea serii, mai aveam încă o mare postate de lucrat în câmp. Ne înapoiam cu carul, în a cărei şereglă puneam un braţ de iarbă, sau de fân şi otavă. Sau rărituri de cucuruz şi frunze de sfeclă, sau de „napi” furajeri. Dacă, cumva, urma să vină sfânta zi de duminică, atunci, noi copiii de români şi saşi, stropeam curţile, uliţele şi drumurile din faţa caselor şi dam cu mătiroaiele de nuiele, cumpărate vinerea din „târgul săptâmînal” de porci, de găini, iepuri, porumbei, bomboane, turtă dulce cu oglinjoară; de haine vechi şi de bucate de tot felul. Iar de cele mai multe ori, din acel decor al târgoveţilor nu lipsea bucuria copiilor, fetelor mari şi feciorilor: adică „ringhişpilul”, cu ale lui surprize de circ ambulant în miniatură. Trebuie să fac precizarea că cu bunele noastre „gazde” ocazionale, cu soţii Weber şi cu fiul lor, Otto „Kecăş”, împărţeam o casă, o curte şi-o grădină pe strada Mihai Viteazul, la numărul 70. Noi, în spate, înspre şură şi grajduri; ei , în „casa din faţă”, cu un mic atelier de cismărie la intrarea în pivniţă. Reforma agrară din 46 a lui Petru Groza i-a „dezmiştenit” pe saşi de pământuri, de căruţe, de plugurile, de grapele şi rotilele din fier; dar şi de vite, făcându-i doar pe români plugarii dărilor şi cotelor la stat. Trudeam cu toţii zi şi noapte şi tot nu-i dădeam de cap sărăciei. Rămaşi prea de timpuriu fără mamă, prin despărţirea părinţilor, cei trei fraţi: Vasile, Tori şi Nelu, adică subsemnatul, îl ajutam pe tata după puterile noastre limitate, împuţinându-ne anii de şcoală şi orele de joacă. Pentru ca într-un târziu băieţii să-şi ieie „lumea în cap”, iar tata supărat pe toată lumea să aleagă calea întovărăşirii, urmată de cea către CAP. Am plecat de-acas plângând şi mă întorceam, din când în când, îngândurat şi trist. „Casa Tati”, ne terminată şi ne tencuită la vreme, a rămas zălog la bancă, iar ai mei au redevenit chiriaşi. În ea mutându-se familia cu trei băieţi a fostului meu îndrăgit dascăl, Nicolae Niţescu, stins din viaţă la vârsta de aproape o sută de ani! . Acum, în ea mai locuieşte doar fiul cel mic, Doru-cântăreţul, profesorul de muzică şi dirijorul corurilor agniţenilor, inclusiv al celui bisericesc. Adunându-mă de pe drumuri aveam să devin „dascăl” suplinitor la şcolile din satele Nocrih şi Noiştat; apoi directorul cu şcoală de specialitate al al Bibliotecii Raionale Agnita, iar după cătănie „redactor-vorbitor” la câteva sute de difuzoare ale Staţiei de Radioamplificare. N-aveau încotro, trebuia să-mi asculte „inspiraţile”, seară-de-seară câte un ceas. Mă auzeau agniţenii, coveşenii şi verzenii, dar şi cei din conducerea Radiodifuziunii Române. Curând, după anul 1960, tot în preajma Sfintelor Sărbători de Paşti, ca şi acum, aveam să pornesc pe drumul gazetăriei profesioniste. Purtam în minte şi în suflet experienţa uneori dură, alteori plăcută a vieţii, precum şi o „desagă” plină cu amintiri despre Oameni, Locuri, Fapte şi Întâmplări. Despre unele dintre ele vă voi povesti în viitoarele însemnări gazetăreşti. Îţi cer iertare, cititorule, dacă te voi plictisi în cel puţin următoarele zece numere ale „Gazetei Hârtibaciului”!
Cu stimă şi cu mult drag,
Ioan Vulcan-Agniţeanul
(ioan.vulcan@yahoo.ro)
SIBIU, miercuri, 13 martie 2013
Str. Paltinului 38
Tel.0269.213238 +0744.346705