miercuri, 27 martie 2013


Pe ideea că undeva trebuie să aibă un loc al lor, cel puţin, şi ‘cei gurmanzi din Agnita, am amânat din trebile ce m-au scos din burgul sibian şi, săptămâna trecută, am căutat un restaurant în oraşul de pe Valea Hârtibaciului.

Ştiam zona cu aproximaţie, dar nu mai găseam drumul şi nici numele restaurantului nu mi se contura prea clar în cap. Aşa că, bâjbâind automobilistic pe străduţele din jurul Primăriei, am oprit lângă un pieton. ”«La Olt», restaurantul «La Olt»? Cum ajung acolo, că drumul de la piaţă e închis pentru lucrări?”, am întrebat politicos. Omul n-a stat să se mire prea mult. ”Eu nu ştiu niciun restaurant cu numele ăsta, dar mergi pe aici, treci pe acolo podul şi ajungi «La prut»”. M-am luminat ca o zi de primăvară: La prut voiam să ajung.
Voi, cei înfometaţi, lăsaţi pretenţiile deoparte, când vine vorba de La prut. Căci locul e un fel de Kon Tiki, în ce priveşte amenajarea. Lambriuri de lemn, calorifere butucănoase de fontă, o anticameră cu temperatura de afară şi mese cu picioare din ţeavă.  În afară de sala de nunţi, botezuri şi pomeni, viaţa din La prut se gustă într-o cameră cu cinci mese. Feţele de masă sunt curate, iar fumul de ţigară nu te omoară. Detalii, până la urmă.
Chelneriţa pe care o bănuiesc a fi şi proprietara locului zâmbeşte distant şi discret, dar are o ţinere de minte greu de egalat. Oricât de mulţi au stat la aceeaşi masă şi oricâte feluri de mâncare şi băuturi au cerut, n-am văzut-o să noteze. Dar nici să greşească în ceea ce aducea mai apoi la masă. Meniul nu e de citit cu DEX-ul lângă tine, dar include cam tot ce îi trebuie unui om care vrea să îşi potolească foamea şi nu vrea să facă acest lucru ca şi când s-ar fi certat cu soţia.
Eu am avut nenorocul să ajung prea devreme, iar mâncărurile gătite pentru cel de-al doilea fel să nu fie gata. Aşa că am ales o normală ciorbă de burtă, un cotlet de porc şi o salată de varză acră, astâmpărate cu o bere, că aveam şofer.
Ciorba, bună. Nu ca la Kon Tiki, dar decentă, chiar dacă nu a venit însoţită de smântână (poate dacă ceream...). Ceea ce a meritat, însă, a fost cotletul de porc. Ştiţi de ce? Pentru că era normal de bun. Omeneşte făcut, din carne numai bună, de proporţii mai mult decât generoase, şi, mai ales, însoţit de cartofi adevăraţi. Au fost cei mai buni cartofi prăjiţi mâncaţi în vreun restaurant: era evident că bucătarul îi curăţase în dimineaţa acelei zile, după ce i-au fost aduşi din pivniţa vreunui ţăran din zonă, care primăvara trecută nu a pus la rădăcina lor altceva decât îngrăşământul din grajd. Iar varza murată parcă era împrumutată de la bunică-mea, care, dacă nu ştiţi, face cea mai bună varză din Ardeal.
Totul a curs fără perioade de aşteptare, deşi toate mesele erau ocupate, aşa că în nici 40 de minute totul era gata. Inclusiv nota, pe care vă las să o judecaţi voi: opt lei ciorba, 80 de bani pâine, 50 de bani ardeiul, şase lei cotletul, 2,5 lei cartofii, tot atâta şi salata şi 3,5 lei berea. Adică nici 24 de lei. Bragă, ce să mai, bragă. 
La La
Preluat din Turnul Sfatului