 |
| Nocrich 2013. Foto: Ribanna Tocan |
„Și nu îți lăsa moștenirea în voia prădătorilor.“
„Und gib dein Erbe nicht dem Raub anheim.”
Îndemnul apare încă din 1673 pe zidul unuia din turnurile Nocrichului, ca un semn al conștiinței că povestea locului și oamenilor, cu tot ce au ei mai valoros, material și spiritual, trebuie protejată, spusă mai departe. Povestea suntem noi, pentru că ea conține memoria, cultura, înțelepciunea cu care am crescut…
Nocrichul/Leschkirch/Ujegyhaz este așezat pe drumul spre Agnita, la 32 de km de Sibiu, pe Valea Hârtibaciului. În inima unui ținut de legende și tradiții, înțesat de fostele așezări săsești cu bisericile fortificate, unde meșteri pricepuți încă lucrează oale de lut și mâni dibace scot din cuptor hencleșul aburind (vezi rețeta) ori țes la război în iernile geroase. Între pajiști înflorite și căpițe ce te îmbată cu mirosul de fân proaspăt cosit, pe dealuri însorite și văi limpezi, străbătute cândva de Mocănița ce refuză să rămână doar istorie.
Construit în jurul bisericii din centru, inima comunității, Nocrichul este un sat restrâns, dar surprinzător. A fost reședință de scaun săsesc vizitat în trecut de Iosif al II-lea (1773) și locul natal pentru cea mai de vază personalitate a sașilor transilvăneni. Iar prezentul – prezentul continuă mesajul inscripției din turn, punând în dialog vocile cercetașilor veniți la Nocrich din lumea largă, a HOG Leschkirch – asociația sașilor stabiliți în Germania și organizația culturală locală. Cu ideile inedite ale oamenilor care-l iubesc, Nocrichul se trezește încet la viață, redând locuitorilor sentimentul apartenenței la comunitate și așezând satul între bijuteriile Hârtibaciului.
Din file de istorie…
Localitatea a fost menționată în 1263 cu denumirea de Nogrech, apoi în 1349 ca Leuskyrch. Originea numelui este controversată, existând mai multe variante, însă explicația rezonabilă ar fi că provine de la patronul bisericii din Nocrich, Sf. Ladislau. Biserica inițială, din sec. XIII a purtat numele sfântului, prescurtat adesea Ladis, Laus, Leus. Transformările denumirilor satului sugerează această etimologie: Leuskyrch (1349), Loeskirch (1351), Lauskirch (începutul sec. XVI).
Biserica din Nochrich a fost construită în secolul al XIII-lea, în stil romanic, cu trei nave și un turn de strajă. Fortificația a fost ridicată în secolul al XV-lea și completată în secolul al XVI-lea. Incinta are o formă pentagonală, străjuită în fiecare colțuri de câte un turn: turnul slăninilor, turnul turcului, turnul semicircular, turnul școlii și turnul de poartă.
Biserica a ars însă în 1800, prin urmare între 1803 și 1806 s-a construit biserica actuală, după planurile arhitectului Karl Steinbach, sub îndrumarea meșterului zidar Josef Pfeifer și dulgherului Johann Georg Rastl din Turnișor. În interiorul bisericii noi a fost instalată o orgă de Samuel Metz și un tablou de Franz Neuhauser în altar. Amvonul este decorat bogat în stil baroc. În 1807 ruinele vechii biserici au fost dărâmate, din aceasta mai păstrându-se doar ușa sacristiei. În 1901 partea estică a fortificației a fost demolată, iar din materialele rezultate a fost ridicată o clădire administrativă.
 |
| Nocrich 2013. Foto: Ribanna Tocan |
Locul natal al guvernatorului Transilvaniei, Samuel von Brukenthal (1721–1803)
Nici un alt sas de dinainte sau de după el nu s-a bucurat de un asemenea prestigiu și privilegii: Samuel von Brukenthal a fost numit de către împărăteasa Maria Tereza guvernator al Transilvaniei. Baronul s-a născut la Nocrich, ducând la apogeu o carieră juridică începută de bunicul și tatăl său, judecători de Nocrich. Numele de familie al tatălui său fusese Breckner, până în 1724 când a primit numele cu particulă nobiliară von Brukenthal. Mama sa provenea dintr-o familie aristocrată.
A fost elev al gimnaziului din Sibiu care îi poartă numele astăzi, apoi a studiat la universitățile din Halle, Jena, la Berlin și Viena, unde intră în loja masonică. Tot la Viena începe să colecționeze importante lucrări de artă. Colecția lui de artă, listată în 1773, în “Almanach de Vienne” este una dintre cele mai valoroase colecții particulare din Viena acelor timpuri.
În 1777 este numit guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcție pe care o va ocupa timp de zece ani. În 1779 a construit la Sibiu palatul care astăzi îi poartă numele, în stilul barocului târziu, după model vienez.
La construcția bisericii din Nocrich a contribuit și Samuel von Brukenthal cu o sumă importantă. Strana familiei Brukenthal se află încă în cor, iar în partea stângă a amvonului este un epitaf din 1724 în amintirea bunicului său, Michael Breckner. Casa natală a baronului Samuel von Brukenthal se află chiar în centrul Nocrichului, în prezent proprietate privată, însă este într-o stare deplorabilă.
 | ||
| Case de tip “Herrenhöffe”, | pictură de Iuliana Fabritius-Dâncu |
Amprenta locului:
Herrenhöfe și o casă veche de 500 de ani
La Nocrich există un tip de casă cu o arhitectură foarte interesantă și valoroasă pentru patrimoniul localității: așa-numitele conace/Herrenhöfe/Herrenhäuser, case joase, dar foarte extinse. Interesant este și că prima casă de piatră din Nocrich a fost construită în 1505 și încă stă în picioare, locuibilă, pe fosta Oberergasse, nr. 97. Zidurile trainice ale casei au între 62 și 72 de cm lățime.
Nocrichul ”scos din cutie”
Aparent, satul este doar un loc încremenit în timp. Dar la o privire mai atentă, atât cei plecați, cât și cei care ajung aici, au sentimentul că dincolo de zidurile obosite se pregătește ceva. Entuziasmul, cultura, iubirea față de acest loc transformă Nocrichul.
Sunt tineri, au idei și sunt plini de viață. Și-au instalat tabăra la Nocrich în 2010 și de atunci comunitatea Nocrichului a întinerit. Cercetașii din Nocrich sunt voluntari care vin din țări precum Franța, Germania, Argentina, Luxemburg, Danemarca, SUA, dar și din România. Ei au reînviat centrul cultural compus din biserica și casa parohială, îngrijindu-se de acestea și de turiștii care ajung aici. Casa parohială este astăzi sediul Centrului Scout Nocrich, clădire renovată de către tinerii cercetași ce se implică în activități educative în sat. În 2012, curtea și șura încăpătoare a casei parohiale a găzduit nu mai puțin de 400 de cercetași.
 |
| Nocrich 2013. Foto: Ribanna Tocan |
De când sunt aici, peste 1000 de copii au beneficiat de educație non-formală, alternativă la sistemul classic, constând în tabere, traininguri și activități extrașcolare, fiind o șansă pentru o comunitate formată în mare parte din copii fără posibilități materiale.
Centrul cercetașilor are întotdeauna nevoie de susținere, atât prin voluntari, cât și prin suport financiar, așa că putem să punem umărul la activitățile lor (află cum). Cercetașii sunt o șansă pentru reanimarea vieții comunității, revalorificarea patrimoniului și atragerii de turiști în zonă.
În 2013 a fost înființată Asociația Culturală Nocrich, care are ca scop protejarea patrimoniului cultural al satului, promovarea și implicarea tinerilor în această activitate, dialog și parteneriat cu HOG Leschkirch, organizația sașilor din Nocrich stabiliți în Germania.
Proiectul cultural interetnic pentru salvarea centrului istoric din Nocrich
Proiectul are scopul de-a reînsufleți complexul de clădiri istorice, în folosul actualei comunități și al turiștilor. Pentru a scoate comorile satului din conul de umbră a ultimilor ani, se lucrează la punerea în practică a câtorva idei ingenioase, care dau o nouă față patrimoniului local.
Turnurile fortificației sunt străjeri seculari, însă pentru a fi cu adevărat parte din povestea localității, ele trebuie să devină spații vii, dinamice, interactive. Zidurile lor trebuie să includă și prezentul, pe lângă urmele adânci ale trecutului. Astfel, la Nocrich, fiecare turn va fi investit cu o funcție culturală, de spațiu – gazdă pentru evenimentele comunității. Unul va fi Turnul Personalităților, altul Turnul Obiectelor Uitate, alături de Turnul Poveștilor – preferatul nostru, desigur! – unde fiecare locuitor este invitat să contribuie cu povestea personală relevantă pentru un farmec special al locului. Va mai exista și Turnul meu. Adică al tău, da, al fiecăruia, unde fiecare locuitor va putea să-și prezinte temporar propria expoziție, în funcție de ocupație, imaginație și istoria personală. Alături de casa parohială transformată în pensiune și biserica restaurată, Nocrichul are potențialul de a-și recâștiga renumele de odinioară.
Mai multe despre ce se pregătește la Nocrich, puteți citi pe Leschkirch.de, în germană și română.
Din file de poveste…
Nocrichul este un sat bogat în legende și povești locale. Una dintre ele e țesută în jurul unui sat-fantomă, care parcă a fost și nu prea prin aceste părți. Alături de cele 12 localități care ar fi aparținut de Scaunul Nocrich, ar fi existat și satul Androchel/Underden, până când acesta ar fi dispărut în mod cu totul misterios. Unii spun că l-a înghițit pământul, așa că au săpat în căutare de comori ascunse, alții cred că doar a fost ras de pe fața pământului de către turci. Legenda Androcheluilui, v-am povestit-o mai pe larg aici.
O altă poveste a Nocrichului e mai mult o anecdotă locală, pledoarie pentru viața la țară, între oamenii gospodari ce au durat așa o așezare frumoasă:
“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un om căruia i s-a urât viața în sat. Și-i încolțise în minte gândul că la oraș ar fi mult mai bine. La oraș îi mâncarea mai bună și nu trebuie să te spetești muncind. Așa că și-a luat ranița și câinele și a pornit către oraș. Mergând el către ieșirea din sat, iată că un vecin îl oprește nedumerit:
- Da unde te duci, bade?
Omul, mândru, răspunse bucuros:
- La oraș mă duc, unde o să mănânc numai carne și pui fripți și-o să trăiesc domnește.
- Ș-apăi câinele de ce-l porți după tine?
- Îl duc și pe el la oraș, să roadă oase de pui și să-i meargă și lui bine.
- Aham. Mno, mergeți numa sănătoși!
Să fi trecut o bucată de vreme, până când iată că cei doi vecini iară s-au întâlnit, numai că acuma badea venea singur și tare abătut de la oraș.
Văzându-l în starea jalnică, vecinul iar îl întrebă:
- Dar de unde vii, bade?
- De la oraș viu, răspunse omul aproape plângând.
- Bine, bade, da câinele unde ți-i?
- Apăi… L-am mâncat, răspunse omul năcăjit ca vai de el.”
Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. Că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, și de-ar fi avut, nu l-ar fi mâncat… de învățătură celor care nu-s mulțumiți la casa lor, nu li-i dragă munca și locurile astea faine. Rețeta rânduielii sașilor e valabilă și astăzi. Mai ales astăzi!
Mulțumesc Ribannei Tocan pentru imagini și dlui Gustav Müller pentru ajutorul în documentare!
Mihaela Kloos-Ilea