Cea mai veche şi frumoasă casă de locuit, dar şi gospodărie săsească
bine rânduită, din Transilvania, par a fi de departe cele care aparţin, de trei
secole, Parohiei Evanghelice a aşezării sibiene Roşia. Localitate situată în
Podişul Văii Hârtibaciului, nu departe de şoseaua ce leagă Agnita de Sibiu,
având în vecinătatea ei satul Daia şi comuna Vurpăr.
La Roşia şi-a găsit rostul în
viaţă şi liniştea sufletească preotul-romancier sas EGINALD SCHLATTNER. El predică din altarul Bisericii
evanghelice şi scrie cărţi în limba germană, precum şi scenarii de filme. Când
a venit în Roşia sibiană, acum 34 de ani, în Parohia Evanghelică erau aproape
700 de credincioşi, iar în sat şcoli şi grădiniţe pline de copii români, saşi
şi ţigani; un cămin cultural de toată frumuseţea; câmpurile erau pline cu
culturi agricole de tot felul; casele, curţile şi gospodăriile bine rânduite;
dealurile acoperite de vii şi livezi; pe păşuni păşteau sute de vaci şi bivoli;
stânele aveau mii de oi; iar în curţile oamenilor cai dolofani, boi şi căruţe;
teascuri de ulei în şuri şi butoaie cu vin şi cu ţuică în pivniţe; ateliere cu
meşteri dogari şi fierari; ferme bogate la CAP şi la IAS. Oamenii satului lucrau pământul şi creşteau
animale, dar făceau şi naveta în industrie şi în cooperaţia meşteşugărească a aşezărilor
mai apropiate precum Sibiu, Cisnădie, Tălmaciu, Mârşa, Avrig, Agnita, Copşa
Mică şi Mediaş. Din agricultură agoniseau bucate, iar din naveta la oraş banii
necesari târguielilor zilnice. Românii şi saşii învăţau unii de la alţii cum să
fie buni gospodari şi oameni de omenie. Acum, din toate câte au fost, n-a rămas
mai-nimic. Saşii s-au dus în străinătăţi, purtând cu ei greaua povară
sufletească a dorului după iarba verde de acasă, după uliţele şi hotarul
satului, după biserica botezurilor şi cununiilor, după cimitirul în care se
odihnesc înaintaşii lor, după Transilvania, după cântecele, jocurile populare
şi graiul românesc. Am văzut şi eu, având soţie săsoaică, că le este atât de
dor de sat şi de meleagurile transilvane încât, atunci când vin în vizită,
plâng în suspine, pe furiş. Acum, din numeroşii locuitori saşi ai comunei Roşia
au mai rămas doar trei-patru. Şi aceştia atât de bătrâni încât au fost nevoiţi
să renunţe a mai urca micul deal al bisericii evanghelice. Aşa că
părintele-paroh slujeşte şi se roagă singur la Dumnezeu. Dar şi
pentru foştii lui consăteni rătăciţi prin ţări străine.
- „Puteau să rămână mult şi bine în satul lor şi în
România, ţara lor natală ! Suntem în aceste locuri de mai bine de opt secole.
Consătenii noştri români şi ţigani nu ne-au dat afară nici după ce Germania a
fost învinsă în cele două Războaie Mondiale şi nici după 90.”
Este una
dintre mărturisirile sincere ale bătrânul preot, autor de cărţi scrise în
germană şi traduse în limbile română, engleză, franceză, spaniolă şi italiană.
Pe unele, împreună cu regizorul român Radu Gabrea, transformându-le în scenariu
de filme artistice, precum: „Mănuşile roşii”, „Pianul în ceaţă” şi „Cocoşul
decapitat”.
Fiind
un fel de „Ambasador Onorific” al României în lume, preotul evanghelic Schlattner,
din aşezarea sibiană Roşia, spune că nu-i român, ci sas, însă cetăţean român;
că România este patria lui şi când vede steagul roşu, galben şi albastru i se
umple inima de bucurie. Şi mai spune acest preot-romancier sas, fost deţinut
politic, încă ceva, şi anume: „Dacă eu am putut să scriu trei cărţi,
aceasta o datorez patriei mele România care niciodată, nici sub Ceauşescu, nici
când eram în război, nu mi-a interzis limba maternă, nici acasă, nici pe
stradă, nici la şcoală!”
Ioan
Vulcan-Agniţeanul
