Nu sunt puţine situaţiile în care
preotul este solicitat de către credincioşi prin următoarele cuvinte: „domnu’
părinte, vă rog să veniţi să-i citiţi soției mele (sau, după caz, fiicei mele
sau nurorii mele) că a născut şi trebuie să meargă să facă actele pentru copil
sau la spital, la control etc”. Este greu să nu sesizezi într-o astfel de
abordare faptul că lucrarea preotului este privită într-un mod strict
superstiţios, fără nicio semnificaţie liturgică sau spirituală pentru
beneficiarul ei. Cu alte cuvinte, mulţi dintre noi credem că este suficient să
vină preotul, să bombăne sau să îndruge nişte rugăciuni dintr-o carte sfântă,
pe care le ascultăm cu puţină atenţie şi din care noi înţelegem prea puţin, iar
apoi totul este în regulă şi viaţa noastră revine la normal. Adică preotul
acţionează ca un fel de magician. Semnificaţia liturgică a „citirilor” pe care
le face preotul unei mame după ce aceasta a născut este mult mai profundă și
este firesc să încercăm să înțelegem rostul ei. În primul rând trebuie precizat
faptul că avem de-a face cu trei rânduieli sau slujbe diferite, așa cum acestea
sunt prezentate în cartea de slujbe, Molitfelnic: rânduiala în ziua întâi, când
naște femeia pruncul; rânduiala din ziua a opta după naștere; rânduiala îmbisericirii
pruncului și a curățirii femeii care a născut, la 40 de zile dupa naștere.
Așa cum limpede se poate observa,
termenele celor trei slujbe sunt foarte precis stabilite. Realitatea vremurilor
pe care le trăim a determinat o alăturare a celor trei rânduieli, astfel încât
în cele mai multe cazuri preotul citește, săvârșește aceste rânduieli în
aceeași zi, cât mai aproape de ziua a patruzecea după nașterea copilului. Cu
toate acestea, percepția multora dintre noi se confruntă încă cu anumite
blocaje și răstălmăciri superstițioase în privința acestor rânduieli.
În primul rând trebuie să știm că
preotul nu citește aceste rugăciuni doar pentru mamă. Textul rugăciunilor
menționează foarte clar persoana copilului nou-născut și chiar unele dintre ele
îl privesc exclusiv pe acesta. Mai mult decât atât, efectul acestor rugăciuni
se revarsă asupra întregii case în care s-a născut copilul. În legătură cu
acest aspect de foarte multe ori se creează o situație aproape jenantă atunci
când membrii familiei în care s-a născut copilul consideră că trebuie să se
retragă din cameră în timpul citirii rugăciunilor, mai ales că există chiar și
o rugăciune pentru moașă și una pentru femeile care o ajută pe mama care a
născut. Firesc ar fi ca de față să se afle și ceilalți membrii ai familiei și
cei care îi stau în ajutor mamei care tocmai a născut.
În ce privește locul săvârșirii
acestor rânduieli, cartea de slujbă este foarte exactă în indicațiile ei:
rânduiala din ziua întâi se face la Biserică, rânduiala din ziua a opta este
prevăzută la casa în care se află mama și copilul, rugăciunea de punere a
numelui copilului (tot în ziua a opta) se citește la biserică, iar rugăciunile
de 40 de zile în pronaosul bisericii. Întrucât, așa cum bine știm, în practica
liturgică actuală toate aceste rânduieli sunt săvârșite în aceeași zi,
considerăm că locul cel mai potrivit al săvârșirii lor ar fi casa în care
locuiesc mama și copilul, mai ales că prima rânduială cuprinde și o rugăciune
de sfințire a apei și prin ea a casei și a tuturor ce vor lua contact cu apa
respectivă. În cazurile care impun acest lucru, poate fi socotit ca loc
potrivit și pronaosul bisericii, dar să fie prezent și copilul alături de mamă.
În mod normal ar trebui exclus biroul parohial sau orice alt spațiu oricât de
potrivit ar fi considerat el.
Am menționat deja că fiecare
rânduială are un termen temporal bine stabilit: prima zi, a opta zi și a
patruzecea zi de la naștere. Ideală ar fi situația în care termenele sunt
respectate, însă rămâne ideală și deloc reală. În această privință avem de-a
face cu o altă superstiție, anume că mama s-ar afla într-o stare de necurăție
spirituală, de spurcăciune și din această cauză nu poate ieși din casă timp de
40 de zile. În primul rând trebuie ferm stabilit faptul că nașterea unui copil
nu mai poate fi considerată drept un blestem. Nașterea unui copil este o
binecuvântare a lui Dumnezeu asupra femeii și asupra întregii familii în care
s-a născut copilul. Într-adevăr după naștere femeia se află într-o stare de
necurăție biologică, dar aceasta nu atrage după sine în niciun caz necurăția
spirituală și nu o proscrie în niciun fel. „Întincăciunea trupului” femeii care
a născut este o consecință a constituției trupești a acesteia și a fenomenului
nașterii, care nu o blamează sau condamnă, iar „necurăția sufletului” nu este
un aspect care o vizează doar pe ea, ci o stare a oricărui credincios care se
raportează duhovnicește la Dumnezeu. Nașterea unui copil este trăită de către
mamă ca propria re-naștere. Dacă suntem atenți la textul rugăciunilor nu vom
putea găsi niciun fel de interdicție cu privire la „ieșitul” femeii din casă.
Singura referire pe această temă este cea din rugăciunile de la 40 de zile în
care se menționează faptul că femeia poate de acum să intre din nou în biserică
și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
Probabil convingerea populară că femeia care a născut nu are voie să iasă din
casă timp de 40 de zile are legătură cu situația femeii din vremurile
premoderne, când aceasta era obligată oarecum de starea social-economică a
propriei familii să participe la tot felul de munci solicitante din punct de
vedere fizic. Ori în perioada postnatală se impune un deplin repaus fizic
pentru ca trupul mamei să se poată reface complet. Interdicția ieșirii din casă
atrăgea automat după sine posibilitatea acestui repaus, acceptat astfel de
către toți ceilalți membrii ai familiei.
Din punct de vedere bisericesc perioada celor 40 de
zile corespunde cu intervalul prevăzut de tradiția canonică pentru săvârșirea
Botezului unui copil. Cu alte cuvinte, în situația în care nu sunt alte probleme
care să grăbească săvârșirea Botezului, un copil trebuie Botezat la cel puțin
40 de zile de la naștere, fără ca acesta să devină un termen absolut în
practica bisericească. Este de la sine înțeles că mama care a născut nu ar avea
cum să meargă la biserică fără noul-născut. Întrucât acesta nu este botezat, nu
este creștin, și astfel nu poate intra în biserică, automat se presupune că
până la Botezul copilului nici mama nu va intra în biserică. Din momentul
nașterii mama va purta copilul veșnic în inima și sufletul ei, iar această
trăire este cu mult mai intensă în prima perioadă după nașterea copilului. Mama
nu se poate prezenta în fața lui Dumnezeu fără a-l aduce o dată cu ea pe cel
care este trup din trupul ei dăruit cu un suflet curat de către Dumnezeu.
Momentul acesta va fi reprezentat de Sfânta Taină a Botezului.