Linguşirea este precum un cancer
sufletesc. Acela care s-a deprins a linguşi, cu greu va mai putea să spună ceea
ce gandeşte cu adevărat. Precum minciuna nu cruţă adevărul, tot aşa,
linguşitorul nu se cruşă nici pe sine însuşi, ci se lasă mişcat în permanenţă
de lucruri străine.
In dreptul cuvântului "a
lingusi", dicţionarul aşează următoarea explicaţie: "A căuta să
câştige bunăvoinţa sau favoarea cuiva, satisfăcându-i vanitatea; a se pune bine
cu cineva prin atitudini şi vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude
exagerate şi ipocrite; a flata, a măguli, a peria."
Cel mai adesea, linguşirea ia
forma unor aprecieri şi laude viclene, făcute cu scopul de a câştiga un anumit
lucru lumesc. Intr-un cuvânt la Epistola către Filipeni, Sfantul Ioan Gură de
Aur spune: "Linguşire este atunci când cineva îi slugărniceşte şi îi
linguşeşte pe unii, cu scopul de a dobândi un anumit bun pământesc." Drept
urmare, cei mai multi linguşitori se adună în jurul celor ce au o anumită
putere administrativă sau socială.
Linguşirea este o formă de
minciună. Cel care linguşeşte nu crede în cuvintele pe care le rosteşte, ci
numai în puterea lor de a mişca mândria şi bunăvoinţa celui pe care îl laudă.
Pentru orice om cu mintea luminată, care caută şi suporta adevărul, orice formă
de linguşire se manifestă ca o ipocrizie evidentă. In mod firesc, unul ca
acesta tinde spre îndepărtarea celor care umblă cu linguşirea şi spre
apropierea celor care rămân sinceri.
Când nu suntem atenţi la oamenii
pe care îi avem în jurul nostru sau ne place să fim laudaţi tot timpul şi cât mai
elaborat, ajungem cu usurinţă să împlinim dorinţele celor cu gând viclean, care
nu urmăresc decât interesul propriu. Astfel, prin linguşire, oameni dintre cei
mai slabi îi pot determina uşor pe cei mai puternici să li se supună şi să le
împlinească dorinţele.
Să ne amintim acea fabulă a lui
Jean de La Fontaine, în care vulpea întâlneşte un corb cu o bucata de caş în
cioc. Poftind a mânca bucata de caş, vulpea începe a-l lăuda pe corb, zicând:
"De-aţi avea şi glasul mladios, pe cât v-arată penele de frumos, mă prind
că a-ţi fi vreo Pasăre Maiastră!" Corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade.
Deschide ciocul. Prada cade. Apoi, mâncând caşul, vulpea se apucă să-l înveţe
pe corb, zicând: "Bade, liguşitorii - nu ştiai, se pare - trăiesc pe seama
cui le dă crezare."
Linguşirea nu are nimic în comun
cu mangâierea şi cu aprecierea unor merite. Cât timp mângâierea izvorăşte din
blândeţe, linguşirea izvorăşte din egoism. A lăuda pe cineva pentru o anumită
reuşită este un lucru firesc şi bun, căci, pe lângă întărirea smereniei
proprii, are loc şi încurajarea celor din jur spre fapte bune asemănătoare. In
linguşire există o intenţie rea, cel care linguşeşte folosind cuvinte în care
nu crede cu adevărat, spre a dobândi un lucru ascuns. Când sunt sincere,
complimentele se aduc în public, fără nici o ezitare, în timp ce linguşirea se
face mai ales în particular, spre a evita discernământul celorlalţi. Astfel,
cât timp lauda şi complimentul se bazează pe lucruri adevărate, pe recunoaşterea
unor merite reale, linguşirea se bazează pe minciună şi viclenie.
Sfantul Ioan Gura de Aur,
într-un cuvânt la Evanghelia după Matei, spune: "Al diavolului este a
linguşi, pentru a vătăma, iar al lui Dumnezeu este a învăţa, pentru a fi de
folos." Inţelegem de aici că un alt scop al linguşirii este acela de a
vătăma, linguşitorul cautând numai interesul propriu, în pofida oricăror
piedici.
Diavolul este linguşitorul prin
excelenţă, care promite ceea ce nu poate da şi urmăreşte întotdeauna lucruri pe
care le ţine ascunse. Una spune, alta urmăreşte; una promite, alta oferă. Modul
în care diavolul a linguşit-o pe Eva, făcând-o să îi descopere porunca lui
Dumnezeu, pentru ca apoi să o impingă spre neascultare, a rămas emblematic pâna
astăzi. Ca şi diavolul, linguşitorul nu se prezintă în forma lui reală, ci ia o
formă vicleană, care să păcălească. Diavolul ia chip de şarpe, iar linguşitorul
ia chip de prieten. Cumva, linguşitorul se demonizează, căci lucrează în chip
viclean şi ascuns, precum diavolul. Prin linguşire are loc smintirea celuilalt,
care ajunge să creadă despre sine lucruri neadevărate.
Adevărul, curăţia sufletească,
simplitatea şi demnitatea nu au nimic în comun cu linguşirea. Mântuitorul a
pătimit pentru adevărurile pe care le-a rostit. Tot aşa, pentru sinceritatea
lor, cu care au indicat boli sufleteşti şi au vindecat răni de moarte, nenumăraţi
sfinţi şi oameni de rând au pătimit de la cei din jurul lor. Chiar dacă toţi ne
dorim să ne cunoaştem, simultan vrem să fim mai buni decât suntem, iar orice
trezire pe care ne-o rânduieşte Dumnezeu riscă să fie dureroasă.
Linguşirea, ca duh necurat, este
în stare să alunge orice urma de virtute şi să ramână singură la conducerea
minţii, comportându-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevăr
şi credinţă în Dumnezeu se poate birui ispita de a-i linguşi pe anumiţi oameni
din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea şi tăcerea nu o poate da
nici o formă de linguşire, căci aceasta din urmă se bazează pe minciună, iar
minciuna tensionează şi întunecă sufletul.
Teodor
Danalache