(continuare
din numerele trecute)
În faţa Sfântului Mormânt, spre
răsărit, se află Biserica Ortodoxă a Învierii. Ea cuprinde spaţiul de la
mijlocul basilicii construite de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Aici am participat la Sfânta Liturghie. Rugăciunea „Tatăl nostru” s-a cântat în
limba greacă, apoi în limba rusă, apoi s-a rostit în limba armeană şi în limba
română. Cred că dintre grupurile de pelerini aflaţi la acea oră în biserică cei
mai numeroşi erau ruşii, apoi românii. Un moment emoţionant a fost la
terminarea Sfintei Liturghii, pe la 4 dimineaţa, când cea mai mare parte a
participanţilor la Sfânta Liturghie ne-am organizat pe grupuri de pelerini. Mai
multe grupuri de pelerini ruşi au cântat „Hristos a înviat!” de trei ori în
limba rusă, apoi s-a auzit răsunând cu putere tradiţionalul salut pascal
„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat”. A urmat rândul celor trei grupuri de
pelerini români să cântăm „Hristos a înviat!” Am participat la o Liturghie
cerească, am trăit momente pe care nu le voi putea uita niciodată.
Duminică, 11 mai, la ora 8.30
autocarul nostru se îndrepta spre pustia Hozeva, la Mânăstirea Sfântul Gheorghe
Hozevitul, la o depărtare de doar 7 km de Ierihon. Autocarul ne-a lăsat undeva
sus, iar la coborârea din autocar beduini foarte insistenţi s-au oferit să ne
coboare la mănăstire călare pe măgarii lor în schimbul a 10 euro. Încet, încet
am coborât în valea adâncă pe drumul betonat ce şerpuieşte pe sub stânci şi
pereţii abrupţi până la firul pârâului Cherit (Horat). În acest loc s-a retras
profetul Ilie în vremea prigonirii de către regele Ahab. După ce am trecut
pârâul, am urcat pe celălalt versant al malului la fel de sălbatic. Mânăstirea
se dezvăluie privirii asemenea unui cuib de rândunică construit sub streaşina
casei. E înfiptă chiar în peretele abrupt al văii pârâului Cherit. Şi aici pe
ambii pereţi ai defileului se văd aceleaşi guri de peşteri în care au vieţuit
mii de cuvioşi, ca şi la Mânăstirea Sfântului Sava de pe valea Iosafat. Culmea
înfloririi acestei mânăstiri a fost în timpul vieţuirii Sfântului Gheorghe
Hozevitul la sfârşitul secolului VI. Intrând în paraclisul Sfântului Gheorghe
Hozevitul, în stânga naosului, în partea dinspre Sfântul Altar, ne-am închinat
la moaştele înmiresmate ale Sfântului Ioan Iacob (+ 1960) şi cinstit ca sfânt
din vara anului 1980, care sunt aşezate într-un sicriu de chiparos şi cristal.
Pe acelaşi perete se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. Între timp
au sosit şi alţi pelerini români, apoi împreună am săvârşit slujba acatistului
Sfântului Ioan de la Neamţ (Hozevitul). Drumul la întoarcere spre autocar a
fost cu mai multă osteneală. A început să se simtă zăpuşeala pustiei o dată cu
oboseala urcuşului. Unii dintre noi am căutat odihnă şi răcoare pe sub stâncile
care se aflau deasupra noastră. Autocarul ne-a adus din nou lângă zidurile
cetăţii Ierusalimului în partea de S-E. Am urcat spre partea cea mai de sus a
colinei numită Muntele Sion. Am trecut pe lângă „foişorul de sus”, locul Cinei
celei de Taină, loc care aparţine catolicilor. Era închis pentru renovări şi se
aştepta vizita papei Francisc programată pentru 25 mai la Ierusalim. Aici a
fost locul de întâlnire a Apostolilor după moartea lui Iisus, locul arătării
lui Iisus cel înviat, casa ucenicilor după înălţarea Domnului la cer, precum şi
locul unde Duhul Sfânt S-a coborât la Rusalii. Am vizitat apoi biserica
Adormirii aparţinând Bisericii Luterane. Aici am venerat locul unde Maica
Preacurată a trăit în perioada Bisericii primare, probabil în casa Sfântului
Evanghelist Ioan. În apropiere am vizitat monumentul despre care se socoteşte
că ar fi „mormântul lui David”. Am coborât prin cetatea Ierusalimului, prin
cartierul evreiesc. În urma unor săpături arheologice s-a descoperit o porţiune
întreagă de stradă din cetatea Ierusalimului de pe vremea stăpânirii romane.
După ce am admirat pavajul, coloanele şi vechile clădiri de acum 2000 de ani,
am ajuns la Zidul Plângerii. Mulţime de oameni, pelerini evrei din toată lumea
se roagă şi plâng înaintea lui Dumnezeu pierderea faimei de odinioară. Cu
masivele sale blocuri de piatră cioplită, lung de 30 m şi înalt de 12 m, acest
zid datează din zilele lui Irod cel Mare. Acest zid este cea mai importantă
rămăşiţă din templul pe care l-a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos. În anul
70 templul a fost ars şi Ierusalimul distrus. De secole evreii au venit aici să
plângă pentru templul distrus şi pentru soarta lor amară, aducându-şi aici
speranţele şi aspiraţiile lor prin sute şi mii de bileţele lăsate la îmbinarea
pietrelor.Am urcat din nou la Biserica
Sfântului Mormânt. Am profitat de două ore de program liber, timp în care mulţi
dintre noi s-au mai închinat din nou la lespedea de pe Sfântul Mormânt. Vedeam
acelaşi furnicar de oameni, dar acum aveam ocazia de a observa la lumina zilei
tot ceea ce cuprinde incinta Bisericii Sfântului Mormânt. La intrarea în
biserica Sfântului Mormânt o coloană de marmură are o despicătură asemenea unui
copac fulgerat. E dovada miracolului petrecut în anul 1580, când ortodocşii
n-au fost lăsaţi să intre în biserică, fiind obligaţi în Sâmbăta Mare să stea
în curtea bisericii, iar Sfânta Lumină a lovit această coloană, urmele fiind
vizibile până astăzi. Am mai încheiat astfel o zi minunată petrecută pe
pământul sfânt.
Pr.
Ioan Jurca
(Agnita
II)