marți, 3 septembrie 2013

Cea mai veche şi frumoasă casă de locuit, dar şi gospodărie săsească bine rânduită, din Transilvania, par a fi de departe cele care aparţin, de trei secole, Parohiei Evanghelice a aşezării sibiene Roşia. Localitate situată în Podişul Văii Hârtibaciului, nu departe de şoseaua ce leagă Agnita de Sibiu, având în vecinătatea ei satul Daia şi comuna Vurpăr.
        La Roşia şi-a găsit rostul în viaţă şi liniştea sufletească preotul-romancier sas EGINALD  SCHLATTNER. El predică din altarul Bisericii evanghelice şi scrie cărţi în limba germană, precum şi scenarii de filme. Când a venit în Roşia sibiană, acum 34 de ani, în Parohia Evanghelică erau aproape 700 de credincioşi, iar în sat şcoli şi grădiniţe pline de copii români, saşi şi ţigani; un cămin cultural de toată frumuseţea; câmpurile erau pline cu culturi agricole de tot felul; casele, curţile şi gospodăriile bine rânduite; dealurile acoperite de vii şi livezi; pe păşuni păşteau sute de vaci şi bivoli; stânele aveau mii de oi; iar în curţile oamenilor cai dolofani, boi şi căruţe; teascuri de ulei în şuri şi butoaie cu vin şi cu ţuică în pivniţe; ateliere cu meşteri dogari şi fierari; ferme bogate la CAP şi la IAS. Oamenii satului lucrau pământul şi creşteau animale, dar făceau şi naveta în industrie şi în cooperaţia meşteşugărească a aşezărilor mai apropiate precum Sibiu, Cisnădie, Tălmaciu, Mârşa, Avrig, Agnita, Copşa Mică şi Mediaş. Din agricultură agoniseau bucate, iar din naveta la oraş banii necesari târguielilor zilnice. Românii şi saşii învăţau unii de la alţii cum să fie buni gospodari şi oameni de omenie. Acum, din toate câte au fost, n-a rămas mai-nimic. Saşii s-au dus în străinătăţi, purtând cu ei greaua povară sufletească a dorului după iarba verde de acasă, după uliţele şi hotarul satului, după biserica botezurilor şi cununiilor, după cimitirul în care se odihnesc înaintaşii lor, după Transilvania, după cântecele, jocurile populare şi graiul românesc. Am văzut şi eu, având soţie săsoaică, că le este atât de dor de sat şi de meleagurile transilvane încât, atunci când vin în vizită, plâng în suspine, pe furiş. Acum, din numeroşii locuitori saşi ai comunei Roşia au mai rămas doar trei-patru. Şi aceştia atât de bătrâni încât au fost nevoiţi să renunţe a mai urca micul deal al bisericii evanghelice. Aşa că părintele-paroh slujeşte şi se roagă singur la Dumnezeu. Dar şi pentru foştii lui consăteni rătăciţi prin ţări străine.
- „Puteau să rămână mult şi bine în satul lor şi în România, ţara lor natală ! Suntem în aceste locuri de mai bine de opt secole. Consătenii noştri români şi ţigani nu ne-au dat afară nici după ce Germania a fost învinsă în cele două Războaie Mondiale şi nici după 90.”
   Este una dintre mărturisirile sincere ale bătrânul preot, autor de cărţi scrise în germană şi traduse în limbile română, engleză, franceză, spaniolă şi italiană. Pe unele, împreună cu regizorul român Radu Gabrea, transformându-le în scenariu de filme artistice, precum: „Mănuşile roşii”, „Pianul în ceaţă” şi „Cocoşul decapitat”.
       Fiind un fel de „Ambasador Onorific” al României în lume, preotul evanghelic Schlattner, din aşezarea sibiană Roşia, spune că nu-i român, ci sas, însă cetăţean român; că România este patria lui şi când vede steagul roşu, galben şi albastru i se umple inima de bucurie. Şi mai spune acest preot-romancier sas, fost deţinut politic, încă ceva, şi anume: „Dacă eu am putut să scriu trei cărţi, aceasta o datorez patriei mele România care niciodată, nici sub Ceauşescu, nici când eram în război, nu mi-a interzis limba maternă, nici acasă, nici pe stradă, nici la şcoală!”

Ioan Vulcan-Agniţeanul