Sibiul şi electrificarea României

Pentru a descrie această lucrare şi să fim extrem de precişi recurgem la acelaşi „Cuvânt înainte”:
  „Aceasta nu este o carte tehnică. Nici un manual de fizică. Dacă doriţi să aflaţi ce sunt aceia kilovolţi (kV) sau kilowaţi-oră (kWh), nu între aceste coperte veţi afla răspunsul. Iar dacă nu ştiţi ce sunt megawaţii (MW, fiţi liniştiţi: nu aveţi nevoie de aceste cunoştinţe tehnice. (...)
Parcurgând această lucrare veţi şti mai multe despre sibieni şi despre contribuţia Uzinei electrice şi a Societăţii Electrice Transilvănene pe Acţiuni din Sibiu la energetica românească şi chiar la cea europeană. O să puteţi afla cum decizii luate cu mai bine de un secol în urmă încă ne influenţează viaţa. Iată un comentariu scris în anul 1943:
”.  
Pentru a trezi interesul cititorilor reproducem diverse luări de poziţii ale autorităţilor vremurilor, legate de noua formă de energie (pag.36-37):
„În anul 1882 profesorul şi academicianul Emanoil Bacaloglu nu-şi ascundea dezamăgirea: . 
În 1883 comunei Turnu Severin i s-a propus iluminarea electrică a oraşului de către fabrica de utilaj de morărit din Topleţ-Banat, care avea o centrală hidroelectrică pe râul Cerna, la o distanţă de 44 km. Oferta a fost respinsă de primărie fiindcă reprezenta un import de energie.
În 1894, la Târgu Mureş, iniţiativa primarului Gereb Bela (susţinut de câţiva consilieri) pentru introducerea „noului iluminat” nu a fost acceptată de cetăţeni.
Anterior anului 1894 consilierii Primăriei Bucureşti considerau tramvaiul electric „o calamitate pentru public, pentru că firele electrice pot trăsni oameni şi animale”.
– afirma preşedintele A.P.D.E., prof.I. Ştefănescu-Radu, în 1936. 
Cu prilejul analizei rezultatelor aplicării Legii pentru organizarea exploatărilor comunale (1938), era expus următorul caz: . 
- scria, în 1934, inginerul Societăţii Generale de Gaz şi Electricitate Bucureşti, G. Dinescu. 
<În comuna Romoli, raionul Năsăud la o adunare, unde s-a prelucrat planul de electrificare, cetăţenii au început să strige că lor nu le trebuieşte electrică (...) ci mălai, că (...) ei n-au ce mânca> - se poate citi într-o notă informativă privind manifestări ale „duşmanului de clasă” în timpul campaniei electorale din 28 noiembrie 1950.
În anul 1979, proiectantul amenajărilor hidroenergetice de pe Valea Sebeşului, Dorin Pavel, scria: . (...)
În general, electrificarea teritoriilor româneşti a parcurs aceleaşi etape ca electrificarea ţărilor occidentale, dar cu un decalaj istoric faţă de acestea.”
Despre istoria iluminatului public la Sibiu (pag. 66)
„Într-un regulament urban emis la Sibiu încă în anul 1589 putem citi: În 1817, cu prilejul vizitei împăratului Francisc I şi a împărătăsei Carolina Augusta, vecinătăţile decid să ilumineze străzile pe timp de noapte. În vecinătatea Oberwiesengasse (actuala stradă a Tipografilor) existau nouă lanterne. După plecarea cuplului imperial, autorităţilşe au încercat să-i convingă pe sibieni să continue extinderea iluminatului. Propunerea a fost respinsă deoarece „un cetăţean de bună credinţă se duce la culcare când se întunecă iar pentru un cetăţean necinstit, care umblă noaptea, nu merită să fie cheltuiţi bani”. Totuşi, în 1820 este generalizat iluminatul cu lumânări, pentru nopţile fără lună.”
(va urma)