Scriam această însemnare reportericească pe când luna Gerarului, nefiresc de primăvăratecă, se pregătea să predea ştafeta Făurarului. Atunci când răzleaţa fulguire a iernii trezea, în sufltele celor care semănaseră, în toamnă, seminţele de grâu, speranţa venirii zăpezilor de altădată. Cele care să îmbrace golaşele holde de grâne pentru a le putea ocroti de gerurile năpraznice ale iernii. Răsplătind, astfel, truda plugarului şi asigurând viitoarea pâine a orăşenilor! Într-un atare anotimp, asemănător cu versul unui vechi şi vestit cântec interpretat de regretatul Luigi Ionescu- „E primăvară în ianuarie”- am pornit la drum din Sibiu, alegând să străbat o parte din susul Văii Hârtibaciului, mergând spre oraşul Agnita. Numai că ajungând în preajma unei blânde mănăstiri de maici am prins a medita cam aşa: Oare, încotro s-o apuc? În dorinţa de a-mi „clăti” privirea cu frumuseţile naturii şi ale satelor româneşti şi săseşti din această parte de ţară! Nu de alta, dar aveam de unde alege. Bunăoară, dacă aşi fi luat-o la dreapta, trecând prin uliţele mari ale satelor Marpod, Ilimbav, Chirpăr şi Săsăuş, puteam să ajung lesnicios în podişul cursului mijlociu al Văii Oltului. Iar de aici, la Cârţa, satul natal al mamei Mariei Tănase. Aşezarea care adăposteşte o impunătoare biserică- cetate. Cea a foştilor călugări cisterceni. Zidită în anul 1202. Între timp transformată în lăcaş evanghelic de rugăciuni pentru credincioşi saşi ardeleni. Continuând acelaşi drum puteam alege fie să fac un popas în satul Nou Român, pentru a vizita „Casa românească” a familiei medicului Terea, fie să mă opresc în Cârţişoara lui Badea Gheorghe Cârţan. Aducându-mi aminte de dubla semnificaţie a datei de 24 ianuarie: ziua lui de naştere dar şi împlinirea a 155 de ani de la înfăptuirea Unirii Munteniei cu Moldova sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza. Apoi, după un posibil scurt popas în casa-muzeu a lui Badea Cârţan, aşi fi urcat de-a lungul brâului împădurit al Munţilor Făgăraş, cu fagii drepţi ca lumânările, troieniţi de albul zăpezilor iernii. Drumul şerpuit al Transfăgărăşanului ducându-mă la Bâlea Cascadă, iar de aici, prin văzduh, cu gondola unui teleferic, aşi fi ajuns în pragul zidurilor transparente şi friguroase ale „Hotelului de Gheaţă” de la Bâlea Lac. Numai că din lipsa timpului necesar am amânat pentru altă dată un astfel de lung, atractiv şi spectaculos itinerar. Şi, astfel, am luat-o cu maşina pe drumeagul asfaltat de pe lângă mănăstirea de călugăriţe, ajungând, de îndată, în Ţichindeal. În acel pitoresc sat atestat documentar în anul 1350. Încerc să răspund şi la o posibilă şi firească întrebare: De ce aici, şi nu în alt sat hârtibăcean?! Pentru că frumosul său nume mereu ne aduce aminte de versul eminescian din poemul „Epigonii”, venerându-l pe un anume „Ţichindeal, gură de aur”. Aică pe dascălul-preot şi fabulist, bănăţeanul Dimitrie Ţichindeal, trăitor între anii 1775-18l8. Cu atât mai motivată părea a fi acea readucere aminte pentru că era ziua de 15 ianuarie 2014. Când se împlineau 164 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Privind turla vechii bisericii din sat, instantaneu îmi împreunez trei dintre cele cinci degete ale mâinii drepte închinându-mă în memoria mult îndrăgitului poet. Făcând însemnul crucii. Trec, apoi, cu smerenia cuvenită pragul din lemn, tocit de atâta umblătură, al bătrânului lăcaş de rugăciune şi închinare, purtând hramul de cinstire al Sfintei Cuvioasa Parascheva. Biserică zidită la 1791. Admir, pentru nu ştiu a câta oară, simplitatea şi expresivitatea picturilor sale interioare. Dar ascult şi vorba abia şoptită a crâsnicului Simion Popenţa. Aflu că zugrăveala pereţilor a fost meşterită de fraţii Ioan şi Alexandru Grecu; că măiastra lor lucrătură s-a încheiat în anul 1818 şi că într-atât de originală şi de frumoasă le este pictura încât istoricul-academician Nicolaie Iorga, în a sa lucrare „Inscripţii ardelene”, a avut numai cuvinte de laudă, aflând că nu era singura biserică a românilor ardeleni pictată de mintea şi de mâinile lor pricepute. Una dintre ele fiind şi cea din Săsăuşi. Satul lor de adopţie, după plecarea lor din aşezarea natală, Arpaşu de Jos. Numai că de atâta timp, dar şi din prea multa nepăsare a oamenilor, biserica-monument istoric şi de cult religios aşteaptă în zadar mânile măiestre ale restauratorilor. Umezeala urcând tot mai sus pe pereţi, deteriorând atât pictura, cât şi zugrăveala în albastru străveziu, precum seninul cerului într-o noapte înstelată. Or fi fost multe alte picturi valoroase, însă privindu-le pe cele care se desting cel mai bine, atenţia îţi este atrasă, în mod deosebit, de scena biblică care înfăţişează „Încoronarea cu cununa de spini”, prinsă în batjocură şi cu multă răutate pe fruntea lui Isus Hristos. Soldaţii de pază nu poartă uniforme romane ci îmbăcămintea specifică husarilor imperiali austro-ungari. Chipul însângerat al Mântuitorului seamănă izbititor de mult cu cel al unui sărman ţăran român ardelean din acele vremuri îndepărtate. Localizarea o găsim reprodusă şi în tabloul-pictural „Sărutul lui Iuda”, în fundal fiind delimitată de gardul împletit din nuiele al unor case ţărăneşti specifice satelor româneşti de pe Valea Hârtibaciului. Tot la fel şi de hainele româneşti cu care este înbrăcată slujnica din scena „Naşterea Maicii Domnului”.
Mai trebuie adăugată şi trista constatare că din cele peste 150 de familii băştinaşe, câte număra satul în urmă cu trei-patru decenii, Ţichindealul mai are locuite doar jumătate dintre gospodării. Restul fiind fie părăsite de adevăraţii lor stăpâni, fie transformate în „pensiuni estivale” pentru odihna tihnită a noilor proprietari. Târguite şi cumpărate cu bani puţini de domnii înstăriţi de la oraşe. Măcar ei le îngrijesc, le ocrotresc şi le păstrează. De primăvara şi până toamna târziu cultivându-le grădinile cu flori şi cu legume. Iar când sunt bine-dispuşi dau câţiva bănuţi de o bere şi de un pachet de ţigări unui amărât de consătean să le sape şi să le plivească grădinile, să măture strada şi să le cureţe şanţurile din faţa caselor.
Ciurdele de vite şi turmele cu miile de oi ţurcane ale satului de altădată s-au „mutat” peste deal, în păşunea presărată cu saivanele, stânele şi fânarele unei făbricuţe moderne de produse lactate ecologice. Mai ales pentru exportul lor în ţări precum Germania, Austria şi Elveţia. Aşadar, urmaşii-tineri ai vechilor plugari ţichindeleni şi-au înstrăinat casele, gospodăriile şi pământurile moştenite de la părinţii şi bunicii lor, iar acum sunt fie pensionari sărăciţi de crize de tot felul, fie şomeri la oraş. Nervoşi şi supăraţi, necăjiţi, trişti şi îngrijoraţi nu pentru ziua de mâine, ci pentru ziua de azi. Şi de vor vrea să muncească pământurile date uitării au la dispoziţie tot hotarul! Pentru că stau îmburuienate şi „hodinite” de nemuncă sute şi sute de hectare de terenuri cândva fertile, acum nearate şi necultivate de zeci de ani. Mai bine trândăvesc, vorba vine, în blocurile din betoane de la oraşe, plictisindu-se, dând cu zarul la table, sau jucând cărţi de noroc, sau mai nou păcănele. În zadar îşi regretă gestul pripit de înstrăinare a averilor părinteşti din vatra satului natal! Acum revin, din când în când, pe uliţele Ţichindealului sibian doar pentru a primeni mormintele bunicilor şi părinţilor din cimitirul din Dealul cu salcâmi şi mălini. Dar mai revin în sat şi de sfintele sărbători ale Crăciunului şi Paştilor, spovedindu-se în faţa altarului bisericii anilor copilăriei !
NOTĂ: Între timp, venita ziua de sâmbătă, 25 ianuarie, când, şi peste mealeagurile sibiene, au prins a cădea din ceruri fulgi mărunţi de zăpadă, albind câmpurile şi acoperişurile caselor. Numai că în numeroase judeţe ale ţării mult aşteptatele zăpezi au blocat drumuri şi căi-ferate, izolând oraşe, sate şi cătune. Dovadă că, din nou, ce-i responsabili cu treburile ţării au uitat că iarna nu-i ca vara!
Ioan Vulcan-Agniteanul
